DESPRE SOCOTEALĂ

Socoteala este bună, ca să nu îţi întinzi cu obrăznicie peticul la sacul care nu ţi-e potrivit ţie. Altfel spus, este o măsură a bunului simţ.

ÎNȚELESURI

Orișicare suflet mi-e o altă oglindă,

Să nu uit să măsor stejarul din ghindă

Și-n răcoarea frunzișului să aud înțelesuri,

Pe jumătate aievea, pe jumătate eresuri.

Orișicare privire mi-e o altă balanță,

Să nu uit că omul se măsoară în hanță

Și-n asprimea căutăturii să-ntrevăd cântărirea,

Nici pe sfert cum e sufletul, peste măsură ochirea.

Orișicare atingere mi-e o altă pecete,

Să nu uit de pățania cu nuca-n perete

Și-n a ei nimereală să îmi caut simțirea -

Strămutată credința, îngrădită iubirea.

Orișicare durere mi-e un alt altoi,

Să îmi țin drumul când privesc înapoi

Și-n uitare să nu îmi arunc suferința,

Pe de-a-ntregul iertarea și recunoștința.

SĂ BAT APA, CAUT PIUA!

Ieri, cum stam pe strada mare,

Trece-un hoț cu-o zi în mână,

Unu'-l  fluiera din spate,

Altul sta la cotitură...

Ca un teatru ambulant,

Cu actori de-adunătură,

Cum fuseră ăștia trei,

Tot așa și dispărură...

Dar la ce să-mi fie gândul,

Mai întâi și-ntâi de toate,

Când mata îmi cauți drumul

Ba din față, ba din spate,

Ca-ntr-o piesă-n două acte,

Cu actori de primă mână,

Căutând răspuns în fapte

Șapte nopți din săptămână!

Mă întorc la ăl cu ziua,

Fugărit de ăilalți doi,

Să bat apa, caut piua,

Nici tu parcă n-ai fi sloi,

După el de-o fi să mergem

Să-i luăm ziua-napoi,

Cum s-o retrăim noi dară:
S-o dăm lumii sau în doi?

ÎN FAȚA UȘII...

Vezi, ăia și-au cunoscut firile,

Apoi și-au întâlnit privirile,

Cică se apropiaseră rostuind cuvinte,

Până s-a ciocnit o minte de altă minte.

Și-atunci și-au arătat amândoi

Ghețarii rațiunii în ochii goi,

Jucând cu aplomb ca-ntr-o scriitură,

Nimeni să nu vadă că nu-i loc de ură.

Timpul tăcea-n ei legănând răbdări,

Ea-și punea-nainte cuvinte din sori,

Singur el părea să o înțeleagă,

Căci el cunoscuse lumina întreagă...

UN ALIȘVERIȘ

Câte iluzii zici c-ai, Jupâne,
De te-ncumeți să le pui pe tejghea,
Ca să îmbii atâtea stăpâne,
De unde îți iei marfa, mata?

Negoțul aista nu-mi este străin
Și-aș putea să îți dau marfă cu caru':
”Emoții aromate cu iz de pelin”,
Ca să guști și amoru' și-amaru'!

Cu una, cu alta, te prinz de client,
Când amoru' te-mbie sau te arde pârdalnic,
Și-atunci doar amaru' ți-e medicament!
Mai poftești la iluzii sau la ce e șăgalnic?


29.10.2015

- ACU' FIECARE CU CURIOZITATEA LUI!

- Cu ramă sau fără?

- Bă, dacă este vreo altă snoavă d-aia d'a ta, las-o frate fără, ca să nu ne apuce miezul nopții între paranteze...

- Adică să trec așa la sub'ect, fără nicio introducere!? Ș-atunci care mai e, mă, poanta?

- Păi dacă e fără poantă pierdem vremea, băăă...

- Cum să zic, adică cum auzii eu c-a fost? Cică erau doi, c-or fi fost doi inși sau unu' cu una, dracu' știe! Erau doi. Unu' din ei avea chef să fie unu', așa..., nu îl deranja să stea el cu singurătatea lui. Acu', de, ca omu', doar nu era să stea mut! Scria una, alta. Ălălalt se punea la curent și filosofa de mama focului, până au ajuns la războiu' rece virtual.

Acu' fiecare avea curiozitatea lui, să vadă care cu ce. Ală, șah, ălălalt, șah, parcă-parcă semăna a remiză. Era vorba de răbdare la un moment dat. Până la urmă, ce să vezi! Unu' nu vedea adevăru' din spatele măștii celuilalt, iar ăsta din urmă nu vedea adevăru' din cauza măștii...

- Nu mă lămuriși, a cui era masca!?

- Asta n-o știu nici eu! Crede-mă pe cuvânt, da' nu pe cuvânt de onoare.

- Bă, tu ai citit chestia asta pe undeva sau ai auzit-o cu intermitențe?

- Frate, mă știi că nu citesc de când sunt mic! Când mă apucam, mă durea capu' și trăgeam a somn. Am tras cu urechea la unii, la metrou. Cum am prins-o, așa ți-o zic. Păreau oameni cu școală, cu pretenții, cu nasu' pe sus.

- Zi-i mai departe, să vedem ce iese.

- Așa. Ăla cu masca aruncă pietricica...să vezi că ăla fără nu vede dincolo...Ș-atunci ăsta zice, stai, mă, nu te sumeți, că știu cine ești! Zău? făcu ală cu masca. Cine sunt? Ăla, mă, care mi-a dezlipit timbru' după plic ș-a pus în loc o stea.

- Bă, dacă era un vis cu soare te înțelegeam..., da' așa care-i noima, frate?

- Bă, noima-i că noi suntem rama!

- Rama?

-  Bă, tu chiar ești margarină...N-ai auzit de tehnica povestirii în ramă!

PROZĂ POETICĂ

Și dacă vor fi fiind un stol de paseri singuratice gândurile mele, unde ar trebui să ierneze? Unde să mi le pun la adăpost? Atunci ai apărut dumneata și mi-ai spus că ai loc suficient. Ziceai că ai un anotimp cu maci pe care îl ții doar pentru sufletul tău. Dacă-i așa, de ce să nu mi le trimit la tine? Totuși, care-i târgul? Sau cum aş putea să mă revanșez? Cum aș putea să stau în proza ta pe degeaba? Mi-ai spus să nu îmi fac probleme, doar de atâta timp mi te pitești în vers. Te-am privit cu luare aminte... Dacă asta nu e iubire, e proză poetică...

''

Locul de întâlnire, deasupra cuvintelor,

Anotimpul de serviciu, potrivit simțămintelor,

Timpul probabil, fără picior de nor,

Decorul sumar și cumva schimbător;

Pretextul de a agăța o discuție, căutat

Cu încetinitorul, cu puțin tachinat,

Am terminat chiar și toate boabele de piper,

Alergând unul după altul pe cer...

Ți-am zis, hai să ne urcăm în Carul Mare,

Să ne plimbăm până la prima ninsoare

Și-atunci să ne punem o dorință nebună

Și s-o scriem pe un petic de lună!

TREBUIA SĂ-ȚI FI FERECAT SUFLETUL...

Prințul își zăbreli zidurile lui și ale lumii lui, așteptând să fie cucerit. Cine ar fi cutezat să încerce însă strășnicia împrejmuirilor lui?

Un tigru albastru se apropie și i se așeză drept în fața ochilor minții. Toate gândurile pe care le avusese zburară ca un stol speriat de cucoare.

- Dacă voiai să nu fiu aici trebuia să-ți fi ferecat sufletul, nu curtea...

Prințul plecă într-ale lui și când ajunse în grădina cu merele de aur i se înfățișă cu multă grăbire Întâiul Sfetnic:

- Lumină a Răsăritului, Prințe, dervișul palatului spune că ți-ai regăsit bucuria!Și cum să nu fie așa, spune el, când zidurile cetății tale sunt cele mai sigure, iar pe unde ți se preumblă pașii, un tigru albastru se tot alintă cu un leu?

Ascunse în spatele unui gard viu, două doamne de curte cu limbi ascuțite nu înțeleseră bine despre ce era vorba. Cică până seara au crăpat de ciudă. S-a dus vestea și s-a râs cu lacrimi. 

NU CAPĂTUL LUMII ÎL CAUȚI, STĂPÂNE!

Cică odată un prinț din poveste și-a luat curtenii și a plecat

Să cutreiere lumea, s-o vază cum este, până ce un ocean el și-a aflat...

La miezul nopții iese din corturi, mătăsurile în urmă-i susură lung,

Vântul suflă căutând porturi, talazurile de-argint nisipul străpung;

Și cum rătăcește pe malul pustiu, căutând înțelesul iubirii în stele,

Luna se scaldă-n ocean  auriu, de mal se apropie-ncet caravele,

În cale aduc nestemate, piperuri, de la capătul lumii luate pe-alese,

Pânzele flutură, suspină caneluri, sub ape ondinei nu pare să-i pese.

Deodată-n cleștarul ce i-a fost hărăzit vede cum prințul bântuie-n noapte,

De unul singur, de nimeni păzit, iar gândurile lui se revarsă în șoapte...

- Când o fi să ajung la marginea lumii, după-a mea stea fără seamăn,

Va apărea din mijlocul spumei, ondina, sufletul geamăn...

Și cum auzi chemarea uscatului, din adâncuri, ondina suspină,

- Aci și acum e-ntâlnirea-așteptatului, oceanul o-ngână-n surdină.

Când noaptea se-ntinse și cerul cuprinse, mai altfel, ascunzând însăși luna,

Prințu-adormi și se lăsă-n vise, ondina căutând-o întruna,

Făptura ondinei i se-ntrupă din sare și luciu de ape,

Venind către el, cu pași măsurați, privindu-l în ochi de aproape.

Când zorii se-aprinseră și ziua veni, el pleoapa-și deschise, mirat,

Văzu lângă el chipul ondinei, de parcă cineva l-a pictat,

Se ridică cu luare aminte și nu conteni să-l privească,

Mai iute ca gândul, peste chipul cuminte, se-avântă un val să-l răpească.

Tridentul zeului lovește cu sete, oceanul amenință să atingă chiar cerul,

Când scoici sidefii i se răsfiră prin plete, ondina-și scutură-n valuri misterul,

Amarnic mâhnirea-l cuprinde pe prinț și-și cheamă toți barzii să mângâie versul,

Despre ondina cu ochii ei hoți, pe care a-ndrăgit-o din tot universul.

Barzii amuțesc, tăcută li-e lira, cuvintele parcă i-au părăsit,

Dintre ei spune să cheme ondina doar cel mai bătrân, cel din urmă sosit.

- Stăpâne, Stăpâne, ondina-i de vină, te-a ispitit cu miraje,

Uit-o, arătă-i c-a fost siliciu mărunt, când ți-a dat înconjur pe plaje!

Așa cuvântă plin de sine-ntre ei un tânăr de neam boieresc,

Bătrânul îl privi vulturește, se-ntoarse către osul regesc:

- Nu capătul lumii îl cauți, Stăpâne, ci steaua ta norocoasă,

De stele-i plin cerul, dar steaua ta șade în a oceanului casă!

Stăpâne, Stâpâne, când oceanul ți-e casă, de ești humă-n adânc vei rămâne,

Când strălucești și se vede pe-afară, din focul stelar porți fărâme,

Balada apei și-a albastrului ei ai slăvit-o și-ai dus-o cu tine,

C-un dar princiar ai fost răsplătit – Ondina – cheam-o la tine!

Nu asculta curtenii sau ăst vlăstar bun de gură,

Poruncă dă barzilor tăi să-ți cânte iubire, nu ură!

Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...

STEAUA RĂSĂRITULUI

Tu care m-ai strigat de unde mă gândești,

Acum ce ai de gând, să taci sau să vorbești?

Azi te-am privit în ochi, așa cum nu credeai,

În jocul de-a oceanul te-am prins și ai să stai.

Oricâtă depărtare se pune între noi,

Un gând o face mică, iar timpul leagă doi,

Destinele ne-ndreaptă din ape către foc,

Să adunăm din noapte doar stele cu noroc.

Și când voi umple tolba cu stelele alese,

Cu arcul le-oi trimite la tot atâtea mese,

Doar tu-mi vei ține pază, oricine-o fi oprit,

Iar pentru noi păstra-vom o stea din răsărit.

Ne vom schimba la față cum am făcut mai an,

Ne vom privi de-aproape pe lângă vreun castan,

Iar dacă va fi  ploaie când eu te-oi întâlni,

În jocul de-a oceanul te-ai prins și-mi vei zâmbi!

05.08.2015

DOAR PLOAIA SPERIE FRICA

Sus, la gura raiului,

La marginea plaiului,

Șade-un înger păzitor

Și sloboade câte-un nor.

Mai devale, binișor,

Alt înger plânge pe nor,

Să coboare ploile

Unde se-aud voile.

Uite și îngerul meu,

Împăcându-l pe al tău,

Mângâindu-l cu-o aripă

Ca să-i alunge-a ta frică.

Doar ploaia sperie frica,

O știu eu de la bunica,

Că-i din lacrimă de înger

Și se coboară cu fulger!

Apoi se îmbună cerul

Și își încinge misterul,

Cu un curcurbeu săltat

Și de-a lungul și de-a lat.

HANIEL

Atâtea minunății aș fi vrut să îți scot în cale,

Când ți-ai fi plimbat ochii agale,

Printre gândurile pitite în al cuvintelor miez,

Un înger mă pusese să visez...

Atâtea minunății aș fi vrut să adun în căuș,

Când îmi nevoiam al meu urcuș,

Printre gândurile care nu se lăsau gândite,

Un înger mă ferise de ispite...

Atâtea minunății aș fi vrut să îți dau în dar,

Când umbra lunii se odihnea în hambar,

Printre gândurile puse ca strugurii la uscare,

Un înger mă privise din depărtare...

DESPRE PLOAIE

Când cineva face o cruce din lacrimi, acolo unde trebuie să se știe rostul, plouă!

DESPRE RISIPĂ

Altădată, cu trei degete ca la închinăciune-mpreunate, pana o lua la fugă pe hârtie, lăsând în urmă proză, poezie. Azi, evlavia scrisului este câtă a mai rămas în buricele degetelor...Nu ne mai murdărim cu cerneală și, cel mai adesea, rătăcim printre hățișurile plantațiilor digitale. Câtă risipă de albastru!

MALUM PERSICUM

"The Girl with Peaches. The Portrait of Vera Mamontova" (1887)
Valentin Serov (1865-1911)
The State Tretyakov Gallery, Moscow, Russia.

http://aeliita123.blogspot.ro/2011/09/girl-with-peaches.html

Dintr-un sâmbure de măr

Am să scot un adevăr

Cu un gust amar-lemnos

Și un relief osos:

O livadă-ntreagă-mi pare,

Care ziua rabdă-n soare,

Ascunzând apa sub coajă

Și rodind după o vrajă.

Pân’ la fructe-i cale lungă,

Vântul o bate în dungă,

Ploaia biciuie cu piatră,

Viscolul o vrea culcată.

Lăstarul se nevoiește,

Că așa e până crește,

Iar apoi, în neclintire,

Își deapăn-a lui menire -

Înfrunzește, ’nmugurește,

Dă în floare și rodește,

Iar în sâmbure anume

Pune ce a strâns din lume.

Sâmburele dintr-un măr

Și-are propriul adevăr,

Nu se-nghite negândit,

Căci nu-i în pripă găsit.

El ascunde o livadă

Cu mere ce stau să cadă,

Ce-o veghează, unii zic,

Prâslea ăla cel Voinic,

Între dinți dacă strivești

Sâmburele cu povești,

Mere de-aur ai pe limbă,

Dorul Persiei ți-l strigă.

Că acolo-a poposit

Când venea din răsărit

Și și-a așternut livezi

Măr de aur printre mezi.

Iar de-acolo mai apoi

A ajuns aici la noi

Și s-a altoit cu har

De un mag solomonar.

ÎNCĂ O DATĂ

Cu fiecare trecere prin același loc lăsăm în urmă o altă piatră al cărei viitor ni l-au pus la picioare pașii altora.

AZALEE

http://www.lsa.umich.edu/mbg/happening/azaleabonsai.asp

S-a întâmplat odată ca doi să se cunoască,

Așa, din auzite, chiar să se și zărească,

Și poate că acestea vor fi avut foloase,

De-or fi trezit lumina în gânduri somnoroase.

Și poate-a fost așa de s-o fi povestit,

Când gândurile lor s-or fi asemuit,

Și puse cap la cap și toate, dimpreună,

S-au prefăcut în stihuri și-n câte alte-n lună.

Sau poate doar părelnic trecut-au ăștia doi,

Unul pe lângă altul și ei pe lângă noi,

Iar gândurile lor se vor fi rătăcit,

Pe urme colbuite, cum s-o fi nimerit.

Ei, cine poate ști cum s-o fi întâmplat,

Doar soarele când arde amiaza supărat

Sau luna legănată în balansoarul nopții

Sau ploaia care-așteaptă să cadă-n fața porții.

Când peste întrebare dădui și eu în treacăt,

Văzui cum el  își leagă speranța de un lacăt

Cu care încuiase o cale petrecută -

O amintire dragă, ce ea o da pierdută.

De pierzi o amintire ca să o dai uitării

N-ai să-ți întorci privirea din valea îndurării,

Ai să te ții-nainte, mergând pe-a ta cărare,

Să prinzi un curcubeu în lumea asta mare.

Și se rugă el dară să se deschidă cerul

Și din a lui tărie să picure misterul,

S-apuce curcubeul de-un colț, să-l ție strâns,

Iar ei să i-l aducă după al ploii plâns.

Mai înainte este, c-așa s-a pomenit,

Ce sus e scris în stele, iar jos nu-i deslușit,

Căci noi ne căutăm visate curcubeie,

Deși unul e-n toate și tot...în azalee.

UN CAL PESEMNE-O ȘCHIOPĂTA

Și-a fost așa, fără cuvinte,

Poveste fără jurăminte,

Ce s-a sfârșit dup-o zăbavă,

Lăsând în urmă o potcoavă,

Ca un noroc ieșit în față

Cu soarele de dimineață,

Pe care-l ții prin buzunare

S-aducă altul și mai mare!

Dar când potcoava e a ta

Un cal pesemne-o șchiopăta,

De parcă soarta pentru el

A pus norocul în ciurel.

Norocul, voie-a întâmplării,

Găsit la marginea cărării,

Îți duce în galop destinul

Acolo unde e festinul.

Cu mâna pusă-n buzunar,

Dai de potcovă, ai un har

Și toată lumea e a ta,

Uitând de cal, visezi ceva…

Poveste fără jurăminte,

De-o fi să fie, cu cuvinte,

Să-nceapă fără o zăbavă,

Cu patru foi și o potcoavă.

ȚI-AI SCHIMBAT CĂUTĂTURA

Ți-ai schimbat căutătura, mă privești doar pe furiș,

Ticluiești frânturi de vorbe, ce le zvârli de-a curmeziș,

Prea e pace, prea e calm, n-ai un fir de un' să legi

Controversa vieții tale, punctul unde-ncepi să negi.

Ăsta e plictis în forme, n-ai ce scrie, n-ai ce zice,

O idee nu se mișcă, ca și macii între spice,

Bine-ar fi să dea o ploaie, rece ca sloiul de gheață,

S-o iei iarași de la capăt, să întinzi firul de viață.

Din tăcerea unde-ai stat să ieși iarăși la lumină,

Scuturând haina de ploaie să te speli de orice vină,

Iar din soare scăpătat să prinzi o scânteie mică

Cât s-aprinzi un răsărit lăsând în urmă-ți o frică.

Cică îndrăzneții-nving - după ce-au făcut de strajă -

Temerea, fantoma fricii și-o misterioasă vrajă,

Iar puterea nevăzută ce o poartă sub armură

O ascund în al lor suflet și-n a lor căutătură.