E-atât de noapte că n-a rămas țipenie de stea,
Cui i-e frică de-ntuneric
s-o șteargă-n ziua altcuiva,
Cui nu i-e, să
stea și să se așeze cu multă răbdare
În visul în care
cavalerii se îmbracă în zale,
Ridică-le umbrele
de pe scrisori începute,
Pentru lumină
oricând va fi timpul de lupte,
Dreptatea
rătăcită se așteaptă strigată,
În zangăn de
spade armura se cere-mbrăcată.
În legi rău turnate când se fură-n lumină,
Dacă ai
demnitate, virtutea ți-e partea de vină
Și ei te condamnă
dacă n-ai căzut în ispită,
N-ai fost ca ei, n-ai dat și n-ai luat mită.
De întuneric nu
fuge cel care toată viața a dat,
Nici cel care-a
trudit, dar a rămas tot sărac,
Doar acela care măsluind
urcușul pe scară
Gândește cu
trufie deșartă că nu se coboară.
E-atât
de-ntuneric că-mi simt gândul uriaș
Când patrulele-n
noapte mărșăluiesc prin oraș,
Cel puțin acum
mi-e odihna tihnită,
Se va face lumină
când lumea va fi toată iubită:
Când fiecare își
va lua scaunul ce i se cuvine,
Când la masa
rotundă se va hotărî întru bine,
Când scânteia
minții nu va mai fi răstignită
Și-n al ei zbor
va aprinde steaua-adormită.
