A fost odată ca niciodată, înşiră-te mărgărit pe-o ramură de primăvară prea curată, o minunată Floare-de-lumină, crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.
Pe fiecare petală se odihnea o zână, îmi pare că pe cea roşie şedea Zâna de Vreme Bună, alta era ca o portocală şi aici locuia Zâna de Dus Copiii la Şcoală, mai apoi venea petala galbenă ca o panseluţă de vază, unde găseai lesne Zâna Soarelui de Amiază, venea petala verde ca frunza de arţar purtând a Veseliei Zână de Cleştar, apoi petala albastră ce cu osebire găzduia Zâna Palatelor de Safire, lângă aceasta, alta indigo ca noaptea fără nici o stea, şi aci dănţuia Zâna Mică Rea, în fine, ultima petală regală, violet, era casa Zânei cu Zâmbet Discret.
Și Floarea-de-luminǎ era fermecatǎ, cum de atingeai o petalǎ ți se ȋndeplinea o dorințǎ ȋndatǎ! Multǎ lume auzise de ea, dar mai cǎ nimeni-nimerea nu știa cum sǎ dea de ea.
Și se adunǎ Sfatul Ȋnțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri ȋntr-o searǎ cu Luna Plinǎ și sorocirǎ cǎ Floarea-de-Luminǎ va sǎ fie știutǎ doar atunci cȃnd lumea va fi așa uratǎ la suflet, la privire și-n fire, și fǎrǎ culorile ei nu va mai fi fericire.Și-o puseserǎ bine, o acoperirǎ cu sare de cer, cu-al stelelor mister, și așa, așezatǎ ȋn Carul Mare, fuse dusǎ ȋn Țara Soarelui Rǎsare, iar Soarele, minunat de frumusețea ei, o prinse ȋn cununa secretǎ cu luceferei, iar lumina florii ȋntre ei era așa de mare cǎ Soarele ȋnsuși se putea duce la culcare atunci cȃnd ziua de luminat ar fi fost mai lungǎ ca niciodatǎ, ȋncarcatǎ chiar de zavistiile Norilor Plumbuiți din Țara Ciudatǎ.Și nimeni-nimerea nu bǎnui nimic, cǎci Floarea-de-luminǎ se puse la pǎstrare ȋn luminǎ, fiind regina atotluminǎtoare a lumii luminate necunoscǎtoare.
Zilele treceau și iar treceau, iar vȃrtelnița cereascǎ nu avea hodinǎ, pȃnǎ cȃnd ȋntr-o dimineațǎ de vanilie zmeuratǎ, o cumǎtrǎ din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ ȋncepu sǎ strige tare de se scuturau Munții Mǎiaștri cǎ prǎjiturelele ei cumpǎrate pȃnǎ ȋn ȋndepǎrtata Atlantidǎ nu se mai așeazǎ ȋn forma de fagure dulce ca mierea de primavarǎ ȋnmiresmatǎ pentru cǎ nu mai e cu nici un chip sǎ reușeascǎ glazura magicǎ de ciocolatǎ, ca rețeta s-a pierdut pe undeva sau a fost șterpelitǎ de careva urȃt la suflet, la privire și-n fire, și, vai, de va fi așa, va dispǎrea chiar Țara…Și, de bunǎ seamǎ, dacǎ nu vor mai fi prǎjituri de ciocolatǎ, copiii se vor ȋntrista, nu vor mai dori sǎ meargǎ la școalǎ, cǎci școala va fi grea, ȋn fine, oamenii nu vor mai fi dulci la vorbǎ și buni la suflet, iar veselia va pieri și lumea cȃt o fi de mare se va ȋnnegri…de urǎ.
Și cum trecuse ceva timp, iar vestea nu era ȋmbucurǎtoare, se ȋntruni Sfatul Ȋnțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri ȋntr-o altǎ searǎ cu Luna Plinǎ, ca ȋn a ei luminǎ sǎ dibuiascǎ unde s-a rǎtǎcit rețeta cumetrei din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ. Dar din nefericire, Norii Plumbuiți din Țara Ciudatǎ se pornirǎ nevestit și speriarǎ Luna Plinǎ care se fǎcu micǎ-micǎ ȋn Grǎdina Spiridușilor cu Glicinǎ.
Eh, ce sǎ te mai te faci acum! Ȋnțeleptii iși mȃngȃiarǎ bǎrbile adȃncindu-se ȋn taina gȃndurilor de cristal, scrutarǎ timpul cu iuțimea privirii lor atotștiutoare și uitȃndu-se unii cǎtre alții, așezați pe-o coadǎ de stea, se ȋnțeleserǎ fǎrǎ vorbe s-o trimitǎ pe ea, Fetița-cu-Rochița-Verde, s-o aducǎ! Da, da, ia nu vǎ mai mirați așa, sǎ aducǎ chiar Floarea-de-luminǎ, care cum vǎ spuneam, era crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.
va urma
Fetiţa-cu-Rochiţa-VerdeGrǎdina Spiridușilor cu GlicinăNorii Plumbuiți din Țara CiudatǎSfatul Ȋnțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților MǎiaștriȚara Prǎjiturelelor de CiocolatǎȚara Soarelui RǎsareZânele Florii-de-Lumină
Postări
