REGINA DE NEGRU A RATAT”PACEA”CU NEA GHIOCEL

Aparent fără vreo legătură gândul îi zbură la locatarul de la numărul 7. Omul cu halatul albastru! Trecea pe lângă el de cel puțin două ori pe zi.

Omul cu halatul albastru nu ratează nimic. Știe cine intră în imobil, cine iese, când ești acasă și când nu, cine cu cine trăiește, cine vine și unde se duce, iar dacă nu știe, întreabă. Știe cum să o facă, așa încât să nu fie indiscret și, în principiu, nimeni nu scapă de plasa pe care o întinde în jurul lui.

Dacă l-ar întreba cineva despre Anthos nu ar putea să spună mare lucru.”E domnul de la etajul 7, apartament 13.”Mai vede el una, alta, care sigur îl vizitează pe Anthos, dar despre acestea nu se cade să spună cui s-ar arăta interesat, întrucât și-a propus să câștige respectul și încrederea vecinului, să spargă gheața salutului formal, zilnic, și, la un moment dat - cine știe – să bea chiar și o bere împreună.

Anthos cunoaște intențiile omului cu halatul albastru și îi menține curiozitatea punându-și masca de argint sau, dimpotrivă, când acesta se așteaptă mai puțin, pentru a-l deconcerta, masca jovială.

Omul cu halatul albastru nu are o părere bătută în cuie despre Anthos. Uneori îl vede ținând în mână o pipă, iar sub braț un maldăr de cărți și reviste.”O fi cărturar!”De-aia nu poate să-i țină nici calea, nici privirea. ”Cărturarul își aruncă privirea cu bătaie lungă, trece prin tine!”

Când se așteaptă cel mai puțin omul cu halatul albastru, Anthos se uită la el jucăuș, ca un băiețel timid, fluturând un zâmbet subînțeles. Da, ăla este momentul pe care îl pândește omul cu halatul albastru. Atunci trebuie să scoată piticul și să lanseze invitația la o bere. Uite azi, chiar azi, fusese cât pe ce.

Deschise cu încetinitorul căsuța poștală.”Nimic important!”Începu să răsfoiască pliantele publicitare care burdușeau cutia.”A, uite și piticul! Uite și pipa piticului! Uite și cărțile! Uite și hârțogăria! Ăsta e!”. Omul cu halatul albastru se precipită și în mai puțin de cinci minute făcu comanda. O să pună piticul pe balcon.

Anthos ajunse acasă și încercă să le pună pe hârtie. Adică pe tastatură. Își simți capul greu, ca și cum toate poveștile erau ca niște pietre de moară care nu se lăsau mutate de acolo pe hârtie. Închise ochii și îi acoperi cu palma mâinii drepte, resimțind o răcoare reconfortantă. Un pitic îi sări de pe creier pe genunchiul drept. Parcă strânsoarea îi mai dădu drumul. Piticul începu să îi lovească genunchiul cu picioarele, ca și cum ar fi jucat cea mai strașnică bătută. Anthos rămase nemișcat. Piticul îl mușcă până la sânge de picior. Anthos sări ca ars, iar piticul căzu pe jos, împrăștiindu-și sulurile și cele două cărți pe covor, după care se puse pe plâns. Uimit, Anthos aproape că uită durerea, adună lucrurile piticului și îl mângâie pe cap.

- Cum ai ajuns aici?

-  Am greșit adresa. Trebuia să ajung la omul cu halatul albastru.

-  !?
- Curierul este pe drum, dar din neatenție a scăpat coletul. S-a ales prafu’ de pipă! Unde nu e pipă, vai de pace!

Piticul sări înapoi pe creierul lui Anthos, iar de acolo, direct în coletul livrat de curier omului cu halatul albastru. Acum acesta îndepărtează ambalajul și găsește pipa făcută zob.
-Fir-ați ai dracului cu piticul vostru cu tot! Să nu-mi ziceți mie Ghiocel, dacă ăsta nu pleacă de unde a venit!

Anthos răsfoi știrile gazetelor virtuale. Regina de negru ratase”pacea”cu nea Ghiocel. Deci fără pipă nu se face primăvară...