REGINA DE NEGRU A RATAT”PACEA”CU NEA GHIOCEL

Aparent fără vreo legătură gândul îi zbură la locatarul de la numărul 7. Omul cu halatul albastru! Trecea pe lângă el de cel puțin două ori pe zi.

Omul cu halatul albastru nu ratează nimic. Știe cine intră în imobil, cine iese, când ești acasă și când nu, cine cu cine trăiește, cine vine și unde se duce, iar dacă nu știe, întreabă. Știe cum să o facă, așa încât să nu fie indiscret și, în principiu, nimeni nu scapă de plasa pe care o întinde în jurul lui.

Dacă l-ar întreba cineva despre Anthos nu ar putea să spună mare lucru.”E domnul de la etajul 7, apartament 13.”Mai vede el una, alta, care sigur îl vizitează pe Anthos, dar despre acestea nu se cade să spună cui s-ar arăta interesat, întrucât și-a propus să câștige respectul și încrederea vecinului, să spargă gheața salutului formal, zilnic, și, la un moment dat - cine știe – să bea chiar și o bere împreună.

Anthos cunoaște intențiile omului cu halatul albastru și îi menține curiozitatea punându-și masca de argint sau, dimpotrivă, când acesta se așteaptă mai puțin, pentru a-l deconcerta, masca jovială.

Omul cu halatul albastru nu are o părere bătută în cuie despre Anthos. Uneori îl vede ținând în mână o pipă, iar sub braț un maldăr de cărți și reviste.”O fi cărturar!”De-aia nu poate să-i țină nici calea, nici privirea. ”Cărturarul își aruncă privirea cu bătaie lungă, trece prin tine!”

Când se așteaptă cel mai puțin omul cu halatul albastru, Anthos se uită la el jucăuș, ca un băiețel timid, fluturând un zâmbet subînțeles. Da, ăla este momentul pe care îl pândește omul cu halatul albastru. Atunci trebuie să scoată piticul și să lanseze invitația la o bere. Uite azi, chiar azi, fusese cât pe ce.

Deschise cu încetinitorul căsuța poștală.”Nimic important!”Începu să răsfoiască pliantele publicitare care burdușeau cutia.”A, uite și piticul! Uite și pipa piticului! Uite și cărțile! Uite și hârțogăria! Ăsta e!”. Omul cu halatul albastru se precipită și în mai puțin de cinci minute făcu comanda. O să pună piticul pe balcon.

Anthos ajunse acasă și încercă să le pună pe hârtie. Adică pe tastatură. Își simți capul greu, ca și cum toate poveștile erau ca niște pietre de moară care nu se lăsau mutate de acolo pe hârtie. Închise ochii și îi acoperi cu palma mâinii drepte, resimțind o răcoare reconfortantă. Un pitic îi sări de pe creier pe genunchiul drept. Parcă strânsoarea îi mai dădu drumul. Piticul începu să îi lovească genunchiul cu picioarele, ca și cum ar fi jucat cea mai strașnică bătută. Anthos rămase nemișcat. Piticul îl mușcă până la sânge de picior. Anthos sări ca ars, iar piticul căzu pe jos, împrăștiindu-și sulurile și cele două cărți pe covor, după care se puse pe plâns. Uimit, Anthos aproape că uită durerea, adună lucrurile piticului și îl mângâie pe cap.

- Cum ai ajuns aici?

-  Am greșit adresa. Trebuia să ajung la omul cu halatul albastru.

-  !?
- Curierul este pe drum, dar din neatenție a scăpat coletul. S-a ales prafu’ de pipă! Unde nu e pipă, vai de pace!

Piticul sări înapoi pe creierul lui Anthos, iar de acolo, direct în coletul livrat de curier omului cu halatul albastru. Acum acesta îndepărtează ambalajul și găsește pipa făcută zob.
-Fir-ați ai dracului cu piticul vostru cu tot! Să nu-mi ziceți mie Ghiocel, dacă ăsta nu pleacă de unde a venit!

Anthos răsfoi știrile gazetelor virtuale. Regina de negru ratase”pacea”cu nea Ghiocel. Deci fără pipă nu se face primăvară...

AZI FACEM RECAPITULARE, ÎNCĂ 7 DAU LUCRARE!

UN SUSPIN METALIC

E toamnă. Mai toamnă ca altădată. Acum i-acum, se culeg roadele. Pentru prima dată se gândi la ce adună sufletul, la recolta de acolo de sus. Și atunci îi veni înaintea ochilor acea legătură de chei pe care o aruncase într-o doară într-un ghiveci care imita o ceașcă. Cheile scoseseră un suspin metalic și ajungând în ceașcă adormiseră. El scosese un oftat care îl încerca de ceva vreme, stinsese lumina și începuse să viseze.

Se făcea că se trezise, luase legătura de chei și căuta cheia potrivită ca să deschidă cea mai impresionabilă ușă din viața lui. Nu o ușă, mai degrabă o poartă. Ca să ajungă… Cercetă în penumbră cătarea broaștei, privi fiecare cheie cu atenție. Nu părea să aibă cheia potrivită asupra lui. Nu se îngrijoră, cum ar fi făcut altădată. De ceva vreme era convins că nu mai nimerește în locuri nepotrivite. Trebuia să se gândească cum să treacă. Cum să treacă dincolo. Dacă ar fi fost într-o poveste, făcea rost de iarba fiarelor și gata! Dacă ar fi fost într-un film, dinamita intrarea și gata! Dacă ar fi fost într-o carte, făcea ușa să dispară din pagină și gata! Se afla însă în fața unei porți monumentale. Nu putea să o sară, iar dacă s-ar fi îndepărtat ar fi simțit toată viața pierderea. Căută o idee, una mică, doar nu putea să stea aici o veșnicie. Se crăpă de ziuă. Unde îl dusese visul ăsta? La ce adresă? Observă împrejurimile. Se afla într-un parc al unui castel medieval. Pe o alee zări un păun care înainta cu trufie, etalându-și penajul cu sute de ochi. Simți pietrele de sub tălpi. Pomii erau așezați pe terase, iar un pârâiaș șerpuia zgomotos pe undeva prin apropiere. Puse urechea la pământ și auzi zgomotul potcoavelor calului. Se ridică și își aținti privirea în direcția pe care intuise că se propaga zgomotul. La ureche, cineva care venise din spate, îi șopti:”Trebuie să faci treisprezece!”. Încălecă armăsarul vinețiu din fața lui și se făcu nevăzut. Clopotele bătură de șapte ori orele dimineții.

Deschise ochii de-a binelea. Ceasul electronic indica orele șapte. Se ridică din pat, scoase cheile de unde le lăsase și le numără. Treisprezece. Se uită cu luare aminte la ornamentele ceștii, o întoarse și văzu ștanța aplicată de manufactură. Telefonul începu să clipocească”Valurile Dunării”:

- Bună dimineața, Anthos! Hai să ne-ntâlnim la treisprezece trecute fix!

TE-AM LĂSAT FĂRĂ CUVINTE?

Ninge în octombrie. Îi trece prin cap că pe undeva cineva a întredeschis o fereastră a iernii. Atât cât să ningă spectaculos, cu fulgi mari, ca în poveștile de la gura sobei. Poate sunt chiar gânduri ale bunicilor, care încearcă să-i deschidă ochii, să-l trezească, să-l facă să înțeleagă ceva. Când florile iernii vizitează toamna ți se împlinește o dorință pe care ți-ai pus-o de Crăciun. Anthos ajunse iarăși la legătura de chei, rememorând auditiv suspinul metalic din momentul în care le aruncase în ceașca aia. Făcu un efort să își aducă aminte acea secundă. Era în decembrie. Tocmai venise dintr-o călătorie. Într-un magazin obscur dăduse peste vasul ceramic în formă de ceașcă. Îl atrăseseră desenele exterioare ale ansamblului format din ceașcă și farfurie. Pictură naivă! Da bine lângă un brad împodobit. Mai mult, îți procura plăcerea să te bucuri de Crăciun tot restul anului. O doamnă în vârstă se apropiase și zâmbindu-i complice îi spusese că ansamblul ornamental este cadoul perfect pentru cine își caută perechea potrivită. Așa cumpărase ceașca asta înzăpezită, zâmbind unor amintiri din copilărie, iernii și mesagerului întâmplării. Pe urmă pusese această impresie la păstrare sub avalanșa altor gânduri.

Ceasul electronic arată orele paisprezece și jumătate. Parcă trebuia să primească un telefon. Așa îi spusese de dimineață. Puse mâna pe telefon și formă apelul.

- Ai uitat să-mi spui unde trebuia să ne întâlnim!

- Ba bine că nu! M-am gândit să fim trei – eu, tu și, între noi, iarna. Te-am lăsat fără cuvinte?

MĂ GÂNDESC CĂ AM NEVOIE DE UN PROFESOR

În timp ce asculta perorațiile interlocutorului răsucea pe inel fiecare cheie. Se opri la o cheie de-aia pentru o broască veche, un fel de cheie țigănească de prin oboare, de culoarea grafitului. O găsise cândva, pe undeva, și o păstrase. Îl inspira. Și era practică, fiind cea mai lungă. De cele mai multe ori, reflex, o apuca, ținând suspendat inelul de care atârnau celelalte chei. Și atunci începea un joc al cheilor suspendate care se izbeau una de alta imitând vacarmul școlarilor de la clasele mici. Pauză! Dus pe firul gândului, interveni:

- Mă gândesc că am nevoie de un profesor. O spuse hotărât, întrerupând filmul interloculorului, care rula din inerție de ceva timp.

- Nu, n-am să mă mir și nici n-am să te cert, iar ți-a luat-o razna imaginația. Pune mâna pe hârtie și creion și dă-i bătaie până nu amuțește. Salutare!

Începu să-l contureze - un profesor crescut la școala din anii 1980-1990, un fost elev silitor, dus de valul schimbării, care are capacitatea de a evalua critic obiectiv actualitatea cotidiană, un fel de chior într-o țară a orbilor, care încă vede bine, simte visceral, ale cărui convingeri au durități stâncoase, a cărui voce se poate face auzită - se foi, sorbi din cafea, trase un fum și bătu cu arătătorul mâinii drepte în măsuța din cireș:

”Vei fi auzit, dar vei fi ascultat?Studenții din ziua de azi învață altfel. Unii nu reușesc să învețe să scrie nici la universitate. Altă epocă, alt auditoriu. Mai vrei și acum să le deschizi ochii?”. 

Cugetă că pe timpul studenției sale nu s-ar fi conceput să faci glume în amfiteatru despre gradul de alfabetizare al studenților.

”Ce să faci cu un astfel de profesor?Dă-ți o șansă împreună cu el! Poate că nu vorbește în pustiu. Nu cumva e timpul semănatului?Ai să fii întâiul, pentru că  ești preferatul meu.”

Își aduse aminte de cheia lui norocoasă, îi aruncă o privire fugitivă și de undeva, din liniștea așternută, auzi vocea Domnului Trandafir. Era ora la care îl invitase pe Negru Vodă.

MICI RETUȘURI

Se făcu seară. În penumbră Anthos își analiză cu ochi profesional crochiul. Deși părea o șchiță reușită, nu avea în față imaginea profesorului din mintea lui. Dacă va face mici retușuri poate fixa un alt caracter, o tipologie bine înrădăcinată, puternică, viguroasă, vădind o imobilitate de nezdruncinat. Nu are nevoie de ochelari. Are o vedere ageră, de parcă ar găsi acul în carul cu fân, cuiul lui Pepelea, luminița de la capătul tunelului. Ziua muncește punându-și în valoare forța brută, seara filosofează dincolo de misterul luminiței. Nu are fantezii debordante. Visează cu ochii deschiși la o femeie sofisticată pe care o ține ascunsă în lumină și așteaptă să se întâmple o minune care să îi pună față în față. De la profesor a păstrat retorica și, deși nu știe că realitatea este construită din gând, operează cu această teorie cuantică fără să aibă emoții. Nu-l interesează altceva. Lumea lui trece prin ochii minții, chiar dacă stâlcește cuvintele. Niciodată nu s-a sinchisit de ele. A auzit de la mulți că are mintea odihnită, ei și, treaba lor. Ei cu ale lor, el cu ale lui… În viața lui nu a pus preț pe comunicare, mai bine a vorbit singur. Omul ăsta este ca o cheie veche cu care deschizi o realitate nouă. Este chiar mai interesant decât profesorul. Dacă ar avea puțin mai multă minte ar putea să vadă tunelul. Anthos își puse mâinile la ochi, se lăsă cuprins de noapte, și, invidios pe omul ăsta, îl făcu să se piardă în mulțime.”O să lucreze pe un șantier sau ceva de genul ăsta și nimeni nu îi va da nici lui măcar o șansă.” Îl va prinde în vraja broscoiului care se dezleagă dacă îl va săruta Ileana Cosânzeana, dar”asta nu se va întâmpla, măi omule, pe ce pământ trăiești?”Îi va lua totul, dar nu se va putea atinge de visul lui secret, pe care și-l repetă seară de seară ca pe o rugăciune. Na!

Fuse smuls din această stare de soneria interfonului.

Ridică receptorul și auzi vocea aia inconfundabilă:

- Hai mă, coboară! Te iau la un film. Joacă și actorul ăla care era”rezervă la start”!

OMUL ĂSTA SE PRICEPE SĂ SPUNĂ POVEȘTI. DAR DACĂ POVEȘTILE LUI CHIAR SUNT ADEVĂRATE?

E aproape miezul nopții. Mâine este din nou duminică, cum era în visul ăla. Ar mai fi de scos din jobenul cu idei încă unsprezece. Al treilea care îi vine în minte este un om de afaceri. Are ceva atuuri. Comunică bine și știe cum să facă să arate bine. Uneori exagerează și atunci o face pentru că trebuie să fie perceput ca un fashion icon, ca un star. Astfel și-a construit o audiență deloc neglijabilă în fața căreia și-a produs și promovat opiniile. Anthos se gândește că acest personaj ar trebui să îi fie simpatic. Țintește sus ca și el, vânează ocaziile, iar dacă acestea nu apar, tot va găsi în tolbă o săgeată ca să tragă într-un nor utopic. Ce așteaptă de la semenii lui? Să se comporte excepțional atunci când nimeni nu te-ar condamna că ai ales să reacționezi normal. Ca un artist care joacă sub apăsarea ghimpelui. Ca o pasăre-spin!Cunoaște rețeta succesului și o împărtășește cu entuziasm. Anthos se mai uită la el încă o dată.”Omul ăsta se pricepe să spună povești. Dar dacă poveștile lui chiar sunt adevărate?”

AM O OFERTĂ IREZISTIBILĂ! ÎMI DAI ZECE LEI ȘI ÎȚI ARĂT DRUMUL SPRE PARADIS!

I se făcu somn. Hotărî să-și odihnească gândurile. Îi puse pe cei trei unul lângă altul și se căută în fiecare portret.”Îi cunosc p'ăștia! Eu sunt ca toți, dar niciunul nu este ca mine. Unde vor fi fost până i-am scos la vedere?”Adormi cu lumina aprinsă. Nu era prima dată. Vechi obicei din copilărie, de când adormea cu capul pe carte. Apoi se întâmpla un fel de scamatorie. Scrisul și ilustrațiile din carte se ridicau ușor ca un fum, dau târcoale capului de copil și, da, este adevărat, îi rămâneau prinse pe ici, pe colo, în păr. Dimineața avea totdeauna părul încâlcit. Mama zâmbea de fiecare dată și îl întreba dacă a visat frumos. Dacă da, urma să aibă o zi minunată! Și acum...

- Anthos, ți-ai pierdut cheile. Ce recompensă oferi găsitorului?

Anthos se uită de jur împrejur. Reflex își băgă mâinile în buzunare. Nu erau acolo. Le-o fi uitat în mașină.

- Nu. Nu le-ai uitat. Sunt la mine. Auzi sunetul cheilor zornăind din întuneric.

Cineva îi auzea gândurile!

- Închide ochii dacă vrei să mă vezi. Îi închise. Văzu o creatură ciudată ai cărei ochi mimau buna dispoziție. Sta pe un scăunel de pitic, în ciuda dimensiunilor sale uriașe. Părea unul din personajele alea de benzi desenate care sperie copiii, efect hiperbolizat prin completarea ținutei cu un papion verde, paietat, supradimensionat și cu o pereche de ochelari cu pinteni. Sau țepi de arici. Sau dinți de furcă. Sta ghemuit și îl contempla pe Anthos fără rușine.

- Nu mă mai cunoști. Ne jucam pe vremea când eu eram elf, iar tu, puști. Acum ghidez lumea să voiajeze”ieftin”în căutarea unei spiritualități costisitoare. M-au  inspirat confrații chinezi.  Am o ofertă irezistibilă, îmi dai zece lei și îți arăt drumul spre paradis. Pe urmă, e treaba mea cum să fur un milion ... de euro, domnule! De euro!

- Te-am prins!Anthos deschise ochii, acolo în vis. Creatura cu papion dispăruse.

- Tu ai scăpat, acum asediază o doamnă dornică să meargă cu soțul într-un circuit turistic...Religios.

Alarma anunță orele deșteptării. Patru ceasuri!Uitase să o seteze la șase. Azi nu pleca în provincie. Nu s-ar fi mirat dacă pe măsuță ar fi găsit ochelarii cu țepi. Găsi doar zece lei căzuți sub măsuța de cireș. Luă pixul și făcu din ei”un milion de euro, domnule! De euro!”

DACĂ I-AI PLĂCUT, TE CHEAMĂ DIN NOU!

Azi urma să meargă la o întâlnire unde trebuia să facă impresie bună. Cumva era în dificultate. Fusese informat că amfitrionul este un om influent cu gusturi excentrice. Se urcă în mașină, trecu pe la amicul care lansase invitația și împreună iată-i ajunși la reședința ciudatului.

Le deschise un valet costumat în pinguin.

- Domnul nu primește astă seară. Este plecat într-o excursie în Alaska. Am primit totuși instrucțiuni să vă invit în living unde urmează să aveți o conexiune video cu Domnia Sa. La dispoziția dumneavoastră…Sunteți poftiți să luați loc. Regula casei este să servim musafirii cu ceea ce servește Domnul Ice. Specialități polare cu grăsime de focă. Aveți ceva de adăugat?

Anthos și însoțitorul său se priviră ca doi școlari încurcați.

- Bine, așa gândeam și eu, zise pinguinul.

În living e frig. Frig de-ți îngheață oasele! Cei doi sunt invitați să se instaleze”comod”în fotoliile acoperite cu blană de urs polar.

Pe plasma enormă de pe perete apare Domnul Ice. Poartă o căciulă de eschimos cu ciucuri. Categoric nu este o transmisie video dintr-un iglu. Domnul poartă o cămașă cenușie și nu este chircit de frig.

Își focalizează atenția asupra lui Anthos, care din politețe încearcă să reziste condițiilor vitrege de temperatură și să nu își trădeze clănțănitul dinților.

- Sunteți potrivit pentru afacerea noastră. Oferta pe care v-o facem constă în…și în…, iar Domnul Ice turuie și turuie, și din gura lui se rostogolesc bani și iar bani, reședințe de serviciu, mașini de lux, prime, și se scuză repetat că nu poate să ofere decât atât – pentru că suntem în recesiune – și dă iar drumul la bani și iar bani, iar monologul ăsta pare că nu se mai termină și Anthos tace și tremură pentru el și minutele par ore mai reci decât Polul Nord și simte că nu mai rezistă, că nu își mai simte nici mîinile și nici picioarele.

În fine, conexiunea video se încheie și atunci observă că fotoliul învecinat este gol.

Este înțepenit în fotoliu. Scoate telefonul să-l sune pe amicul ăsta care îl adusese aici. Ghinion, s-a descărcat bateria! Se ridică să părăsească încăperea și imobilul. Îi iese în întâmpinare pinguinul.

- Domnule, nu se poate să plecați. Stăpânul meu s-ar considera ofensat. Și apoi, sunteți așteptat la cină. Preparatele cu specific polar sunt gata.

- Am o întrebare, zise Anthos îngălbenit de frig. Domnul Ice este căsătorit?

- Nu sunt abilitat să răspund la această întrebare.

- N-are a face. Transmiteți-i că oferta nu mi s-a părut convingătoare. A omis să-și ofere soția musafirilor, potrivit obiceiului eschimos. Dacă n-are soție, cu atât mai rău. Respectele mele!

Lângă mașină, amicul.

- Gata?Cum ți s-a părut?

- Un fel de teatru al absurdului.

- Dacă i-ai plăcut, te cheamă din nou. Nu te-ai simți flatat să aibă ochi doar pentru tine? Data viitoare va juca cerșetorul de lângă unul din mall-urile lui. Nu te-ai prins? Mergi la show! Așa.

ÎHÎ!

”Dacă i-ai plăcut, te mai cheamă o dată! Asta le întrece pe toate!”Crezuse că amicul ăsta al lui este om serios. Cum s-ar fi putut gândi că își asigură traiul găsind public pentru teatrul ciudatului! La o primă vedere pare că te face părtaș la un joc inofensiv, dar poate fi calificat astfel?

Are nevoie de o gură de aer. Poate că ar trebui să îl umfle râsul după vizita de astă seară. Poate că trebuie să vadă”cerșetorul”. Poate că din toată întâmplarea i se va contura o dimensiune etico-estetică sau poate că este o cale pe care ajungi dacă te lași pe mâna nebunului. Îi trecu prin minte parcul din visul ăla cu castel și păunul care ieșea dintr-un luminiș, urmărindu-l cu suta lui de ochi care tocmai înregistraseră o poieniță unde valeții mutau piese de șah de statul unui om. Poate că văzuse că Nebunul de Alb fusese capturat de Regina Neagră.

Începu să fie atent la lumea străzii. Poate că trebuie să intervieveze un cerșetor să audă ce și cum.

Trecu pe lângă un om cu privirea rătăcită. Repeta mecanic aceleași vorbe:

- Ai cheia potrivită? Ai cheia potrivită? Ai cheia potrivită?

Anthos se întoarse, se opri în fața lui și îl puse să repete, prinzându-se în jocul întâmplării și pretextând că el ar fi interlocutorul:

- Ai cheia potrivită?Ai cheia potrivită? Ai cheia potrivită?

Nu știu să răspundă și se îndepărtă năuc. Băgă mâna în buzunar, pipăi cheile și o alese fără greutate pe cea mai lungă. Care ușă a existenței lui era pe punctul să fie deschisă?”Trebuie să faci treisprezece!”Adică să scoată treisprezece la vedere cu dexteritatea unui prestidigitator, să-i pună sub reflector, să-i expună, să le acorde atenție.

Hmm...Dacă ai ochi să vezi pe unde și pe lângă cine treci te prinzi că persoana aceea care stă nemișcată în muțenie, zi de zi, în același loc, cerșește înainte și înainte de toate atenție. Poate de-aia și-o fi pus miliardarul pe cap căciula de eschimos, mai știi?

Un zâmbet se furișă tiptil între sprâncenele lui.

Se trezi că este hotărât să facă cunoștință cu”cerșetorul”.”O avea de gând să-l pună în scenă tot la domiciliu?”

Cineva se apropie prin spatele lui Anthos și îi acoperi ochii cu palmele.

- Ei? se auzi vocea.

- Nu știu cine ești!

Ea îi slobozi privirea și făcu o piruetă de o sută optzeci de grade, postându-i-se în față, cu precizia unei dansatoare.

- Ai cunoscut miliardarul?

- Îhî.

- Și? Mergi mai departe?

Anthos încuviință cu capul.

- Bine, mă! Reprezentația este vineri pe la șapte seara, într-o cafenea de pe strada Mântuleasa. Cică îi iese rolul beton. Personajul are lumină! Ea se îndepărtă fluturându-și mâna dreaptă. Se cunoșteau de pe timpul când se aventurau să trezească balaurii în cărțile de colorat. 

”Prima dată e întâmplare, a doua oară, coincidență...”. Pe aici este ascunsă o cheie! Ochii i se opriră pe un monitor unde rula o reclamă cu Tom și Jerry.

Se urcă în mașină, demară în trombă și la primul semafor roșu deschise radioul. Nebunul de Alb căuta o cale...

25oct.-06noi.2014

NU E CREANGĂ FĂRĂ ÎNGER

Nu e creangă fără înger,
Vântul le știe pe toate,
De-o trecea în fuga mare,
Frunzele-or doini, surate!

Viața omului și-a frunzei
Sunt scântei de foc stelar,
Vântul nu le pribegește,
Doar le îmbracă cu har.

Glasul gliei saltă-n frunză,
Vântu-l duce mai departe,
Peste tot să se auză,
Din hotare, în hotare!

Vântul nu-i secerător
Împlinind gânduri deșarte,
Ci doar seamănă din nor
Snaga tinei fără moarte.

15.11.2014

• 
  
• 
  
• 
  

POVESTEA FLORII-DE-LUMINĂ

A fost odată ca niciodată, înșiră-te mărgărit pe-o ramură de primăvară preacurată, o minunată Floare-de-Lumină, crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.

Pe fiecare petală se odihnea o zână, îmi pare că pe cea roșie ședea Zâna de Vreme Bună, alta era ca o portocală și aici locuia Zâna de Dus Copiii la Școală, mai apoi venea petala galbenă ca o panseluță de vază, unde găseai lesne Zâna Soarelui de Amiază, urma petala verde ca frunza de arțar purtând a Veseliei Zână de Cleștar, apoi petala albastră ce cu osebire găzduia Zâna Palatelor de Safire, lângă aceasta, alta indigo ca noaptea fără nici o stea, și aci dănțuia Zâna Mică Rea, în fine, ultima petală regală, violet, era casa Zânei cu Zâmbet Discret.

Și Floarea-de-Luminǎ era fermecatǎ, cum de atingeai o petalǎ ți se îndeplinea o dorințǎ pe datǎ! Multǎ lume auzise de ea, dar mai cǎ nimeni-nimerea nu știa cum o putea vedea. Și se adunǎ Sfatul Înțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri într-o searǎ cu Luna Plinǎ și sorocirǎ cǎ Floarea-de-Luminǎ va sǎ fie știutǎ doar atunci când lumea va fi așa urâtǎ la suflet, la privire și-n fire, și fǎrǎ culorile ei nu va mai fi fericire.

Și-o puserǎ bine, o acoperirǎ cu sare de cer, cu-al stelelor mister, și așa, așezatǎ în Carul Mare, fuse dusǎ în Țara Soarelui Rǎsare, iar Soarele, minunat de frumusețea ei, o prinse în cununa secretǎ cu luceferei! Iar lumina florii între ei era așa de mare cǎ Soarele însuși se putea duce la culcare. Și nimeni-nimerea nu bǎnui nimic, cǎci Floarea-de-Luminǎ se puse la pǎstrare în luminǎ.

Zilele treceau și iar treceau, iar vârtelnița cereascǎ nu avea hodinǎ, pânǎ când într-o dimineațǎ de vanilie zmeuratǎ, o cumǎtrǎ din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ începu sǎ strige tare, de se scuturau Munții Mǎiaștri, cǎ prǎjiturelele ei nu se mai așeazǎ în forma de fagure dulce ca mierea de primavarǎ înmiresmatǎ pentru cǎ nu mai e cu nici un chip sǎ reușeascǎ glazura magicǎ de ciocolatǎ; că rețeta s-a pierdut pe undeva sau a fost șterpelitǎ de careva urât la suflet, la privire și-n fire, și, vai, de va fi așa, va dispǎrea chiar Țara…

Și, de bunǎ seamǎ, dacǎ nu vor mai fi prǎjituri de ciocolatǎ, copiii se vor întrista, nu vor mai dori sǎ meargǎ la școalǎ, cǎci școala va fi grea, în fine, oamenii nu vor mai fi dulci la vorbǎ și buni la suflet, iar veselia va pieri și lumea cât o fi de mare se va înnegri…de urǎ.

Și cum trecuse ceva timp, iar vestea era rea, se întruni Sfatul Înțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri într-o altǎ searǎ cu Luna Plinǎ, ca în a ei luminǎ sǎ dibuiascǎ unde s-a rǎtǎcit rețeta cumetrei din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ. Dar din nefericire, Norii Plumbuiți din Țara Ciudatǎ se pornirǎ nevestit și speriarǎ Luna Plinǎ care se fǎcu micǎ-micǎ în Grǎdina Spiridușilor cu Flori de Glicinǎ.

Eh, ce sǎ te mai te faci acum! Înțeleptii iși mângâiarǎ bǎrbile adâncindu-se în taina gândurilor de cristal, scrutarǎ timpul cu iuțimea privirii lor atotștiutoare și uitându-se unii cǎtre alții, așezați pe-o coadǎ de stea, se înțeleserǎ fǎrǎ vorbe s-o trimitǎ pe ea, Fetița-cu-Rochița-Verde, s-o aducǎ! Da, da, ia nu vǎ mai mirați așa, sǎ aducǎ chiar Floarea-de-Luminǎ, care cum vǎ spuneam, era crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de noroc.

2009