S-a întâmplat odată ca doi să se cunoască,
Așa, din auzite, chiar să se și zărească,
Și poate că acestea vor fi avut foloase,
De-or fi trezit lumina în gânduri somnoroase.
Și poate-a fost așa de s-o fi povestit,
Când gândurile lor s-or fi asemuit,
Și puse cap la cap și toate, dimpreună,
S-au prefăcut în stihuri și-n câte alte-n lună.
Sau poate doar părelnic trecut-au ăștia doi,
Unul pe lângă altul și ei pe lângă noi,
Iar gândurile lor se vor fi rătăcit,
Pe urme colbuite, cum s-o fi nimerit.
Ei, cine poate ști cum s-o fi întâmplat,
Doar soarele când arde amiaza supărat
Sau luna legănată în balansoarul nopții
Sau ploaia care-așteaptă să cadă-n fața porții.
Când peste întrebare dădui și eu în treacăt,
Văzui cum el își
leagă speranța de un lacăt
Cu care încuiase o cale petrecută -
O amintire dragă, ce ea o da pierdută.
De pierzi o amintire ca să o dai uitării
N-ai să-ți întorci privirea din valea îndurării,
Ai să te ții-nainte, mergând pe-a ta cărare,
Să prinzi un curcubeu în lumea asta mare.
Și se rugă el dară să se deschidă cerul
Și din a lui tărie să picure misterul,
S-apuce curcubeul de-un colț, să-l ție strâns,
Iar ei să i-l aducă după al ploii plâns.
Mai înainte este, c-așa s-a pomenit,
Ce sus e scris în stele, iar jos nu-i deslușit,
Căci noi ne căutăm visate curcubeie,
Deși unul e-n toate și tot...în azalee.
