Ninge în octombrie. Îi trece prin cap că pe undeva cineva a întredeschis o fereastră a iernii. Atât cât să ningă spectaculos, cu fulgi mari, ca în poveștile de la gura sobei. Poate sunt chiar gânduri ale bunicilor, care încearcă să-i deschidă ochii, să-l trezească, să-l facă să înțeleagă ceva. Când florile iernii vizitează toamna ți se împlinește o dorință pe care ți-ai pus-o de Crăciun. Anthos ajunse iarăși la legătura de chei, rememorând auditiv suspinul metalic din momentul în care le aruncase în ceașca aia. Făcu un efort să își aducă aminte acea secundă. Era în decembrie. Tocmai venise dintr-o călătorie. Într-un magazin obscur dăduse peste vasul ceramic în formă de ceașcă. Îl atrăseseră desenele exterioare ale ansamblului format din ceașcă și farfurie. Pictură naivă! Da bine lângă un brad împodobit. Mai mult, îți procura plăcerea să te bucuri de Crăciun tot restul anului. O doamnă în vârstă se apropiase și zâmbindu-i complice îi spusese că ansamblul ornamental este cadoul perfect pentru cine își caută perechea potrivită. Așa cumpărase ceașca asta înzăpezită, zâmbind unor amintiri din copilărie, iernii și mesagerului întâmplării. Pe urmă pusese această impresie la păstrare sub avalanșa altor gânduri.
Ceasul electronic arată orele paisprezece și jumătate. Parcă trebuia să primească un telefon. Așa îi spusese de dimineață. Puse mâna pe telefon și formă apelul.
- Ai uitat să-mi spui unde trebuia să ne întâlnim!
- Ba bine că nu! M-am gândit să fim trei – eu, tu și, între noi, iarna. Te-am lăsat fără cuvinte?
