10/27/14

MICI RETUȘURI



Se făcu seară. În penumbră Anthos își analiză cu ochi profesional crochiul. Deși părea o șchiță reușită, nu avea în față imaginea profesorului din mintea lui. Dacă va face mici retușuri poate fixa un alt caracter, o tipologie bine înrădăcinată, puternică, viguroasă, vădind o imobilitate de nezdruncinat. Nu are nevoie de ochelari. Are o vedere ageră, de parcă ar găsi acul în carul cu fân, cuiul lui Pepelea, luminița de la capătul tunelului. Ziua muncește punându-și în valoare forța brută, seara filosofează dincolo de misterul luminiței. Nu are fantezii debordante. Visează cu ochii deschiși la o femeie sofisticată pe care o ține ascunsă în lumină și așteaptă să se întâmple o minune care să îi pună față în față. De la profesor a păstrat retorica și, deși nu știe că realitatea este construită din gând, operează cu această teorie cuantică fără să aibă emoții. Nu-l interesează altceva. Lumea lui trece prin ochii minții, chiar dacă stâlcește cuvintele. Niciodată nu s-a sinchisit de ele. A auzit de la mulți că are mintea odihnită, ei și, treaba lor. Ei cu ale lor, el cu ale lui… În viața lui nu a pus preț pe comunicare, mai bine a vorbit singur. Omul ăsta este ca o cheie veche cu care deschizi o realitate nouă. Este chiar mai interesant decât profesorul. Dacă ar avea puțin mai multă minte ar putea să vadă tunelul. Anthos își puse mâinile la ochi, se lăsă cuprins de noapte, și, invidios pe omul ăsta, îl făcu să se piardă în mulțime.”O să lucreze pe un șantier sau ceva de genul ăsta și nimeni nu îi va da nici lui măcar o șansă.” Îl va prinde în vraja broscoiului care se dezleagă dacă îl va săruta Ileana Cosânzeana, dar”asta nu se va întâmpla, măi omule, pe ce pământ trăiești?”Îi va lua totul, dar nu se va putea atinge de visul lui secret, pe care și-l repetă seară de seară ca pe o rugăciune. Na!
Fuse smuls din această stare de soneria interfonului.
Ridică receptorul și auzi vocea aia inconfundabilă:
- Hai mă, coboară! Te iau la un film. Joacă și actorul ăla care era”rezervă la start”!





MĂ GÂNDESC CĂ AM NEVOIE DE UN PROFESOR





În timp ce asculta perorațiile interlocutorului răsucea pe inel fiecare cheie. Se opri la o cheie de-aia pentru o broască veche, un fel de cheie țigănească de prin oboare, de culoarea grafitului. O găsise cândva, pe undeva, și o păstrase. Îl inspira. Și era practică, fiind cea mai lungă. De cele mai multe ori, reflex, o apuca, ținând suspendat inelul de care atârnau celelalte chei. Și atunci începea un joc al cheilor suspendate care se izbeau una de alta imitând vacarmul școlarilor de la clasele mici. Pauză! Dus pe firul gândului, interveni:

- Mă gândesc că am nevoie de un profesor. O spuse hotărât, întrerupând filmul interloculorului, care rula din inerție de ceva timp.
- Nu, n-am să mă mir și nici n-am să te cert, iar ți-a luat-o razna imaginația. Pune mâna pe hârtie și creion și dă-i bătaie până nu amuțește. Salutare!

Începu să-l contureze - un profesor crescut la școala din anii 1980-1990, un fost elev silitor, dus de valul schimbării, care are capacitatea de a evalua critic obiectiv actualitatea cotidiană, un fel de chior într-o țară a orbilor, care încă vede bine, simte visceral, ale cărui convingeri au durități stâncoase, a cărui voce se poate face auzită - se foi, sorbi din cafea, trase un fum și bătu cu arătătorul mâinii drepte în măsuța din cireș:

”Vei fi auzit, dar vei fi ascultat?Studenții din ziua de azi învață altfel. Unii nu reușesc să învețe să scrie nici la universitate. Altă epocă, alt auditoriu. Mai vrei și acum să le deschizi ochii?”. 

Cugetă că pe timpul studenției sale nu s-ar fi conceput să faci glume în amfiteatru despre gradul de alfabetizare al studenților.

”Ce să faci cu un astfel de profesor?Dă-ți o șansă împreună cu el! Poate că nu vorbește în pustiu. Nu cumva e timpul semănatului?Ai să fii întâiul, pentru că  ești preferatul meu.”

Își aduse aminte de cheia lui norocoasă, îi aruncă o privire fugitivă și de undeva, din liniștea așternută, auzi vocea Domnului Trandafir. Era ora la care îl invitase pe Negru Vodă.











10/26/14

MAI TOAMNĂ CA ALTĂDATĂ



Când florile iernii vizitează toamna ți se împlinește o dorință pe care ți-ai pus-o de Crăciun.



TE-AM LĂSAT FĂRĂ CUVINTE?



Ninge în octombrie. Îi trece prin cap că pe undeva cineva a întredeschis o fereastră a iernii. Atât cât să ningă spectaculos, cu fulgi mari, ca în poveștile de la gura sobei. Poate sunt chiar gânduri ale bunicilor, care încearcă să-i deschidă ochii, să-l trezească, să-l facă să înțeleagă ceva. Când florile iernii vizitează toamna ți se împlinește o dorință pe care ți-ai pus-o de Crăciun. Anthos ajunse iarăși la legătura de chei, rememorând auditiv suspinul metalic din momentul în care le aruncase în ceașca aia. Făcu un efort să își aducă aminte acea secundă. Era în decembrie. Tocmai venise dintr-o călătorie. Într-un magazin obscur dăduse peste vasul ceramic în formă de ceașcă. Îl atrăseseră desenele exterioare ale ansamblului format din ceașcă și farfurie. Pictură naivă! Da bine lângă un brad împodobit. Mai mult, îți procura plăcerea să te bucuri de Crăciun tot restul anului. O doamnă în vârstă se apropiase și zâmbindu-i complice îi spusese că ansamblul ornamental este cadoul perfect pentru cine își caută perechea potrivită. Așa cumpărase ceașca asta înzăpezită, zâmbind unor amintiri din copilărie, iernii și mesagerului întâmplării. Pe urmă pusese această impresie la păstrare sub avalanșa altor gânduri.
Ceasul electronic arată orele paisprezece și jumătate. Parcă trebuia să primească un telefon. Așa îi spusese de dimineață. Puse mâna pe telefon și formă apelul.
- Ai uitat să-mi spui unde trebuia să ne întâlnim!
- Ba bine că nu! M-am gândit să fim trei – eu, tu și, între noi, iarna. Te-am lăsat fără cuvinte?
image005

10/25/14

POEZIA PĂDURII




Proza este ca frunzișul codrului, versul, ca o pasăre. Ca să-și tragă sufletul, pasărea caută freamătul sau adăpostul pădurii. 






UN SUSPIN METALIC

E toamnă. Mai toamnă ca altădată. Acum i-acum, se culeg roadele. Pentru prima dată se gândi la ce adună sufletul, la recolta de acolo de sus. Și atunci îi veni înaintea ochilor acea legătură de chei pe care o aruncase într-o doară într-un ghiveci care imita o ceașcă. Cheile scoseseră un suspin metalic și ajungând în ceașcă adormiseră. El scosese un oftat care îl încerca de ceva vreme, stinsese lumina și începuse să viseze.
Se făcea că se trezise, luase legătura de chei și căuta cheia potrivită ca să deschidă cea mai impresionabilă ușă din viața lui. Nu o ușă, mai degrabă o poartă. Ca să ajungă… Cercetă în penumbră cătarea broaștei, privi fiecare cheie cu atenție. Nu părea să aibă cheia potrivită asupra lui. Nu se îngrijoră, cum ar fi făcut altădată. De ceva vreme era convins că nu mai nimerește în locuri nepotrivite. Trebuia să se gândească cum să treacă. Cum să treacă dincolo. Dacă ar fi fost într-o poveste, făcea rost de iarba fiarelor și gata! Dacă ar fi fost într-un film, dinamita intrarea și gata! Dacă ar fi fost într-o carte, făcea ușa să dispară din pagină și gata! Se afla însă în fața unei porți monumentale. Nu putea să o sară, iar dacă s-ar fi îndepărtat ar fi simțit toată viața pierderea. Căută o idee, una mică, doar nu putea să stea aici o veșnicie. Se crăpă de ziuă. Unde îl dusese visul ăsta? La ce adresă? Observă împrejurimile. Se afla într-un parc al unui castel medieval. Pe o alee zări un păun care înainta cu trufie, etalându-și penajul cu sute de ochi. Simți pietrele de sub tălpi. Pomii erau așezați pe terase, iar un pârâiaș șerpuia zgomotos pe undeva prin apropiere. Puse urechea la pământ și auzi zgomotul potcoavelor calului. Se ridică și își aținti privirea în direcția pe care intuise că se propaga zgomotul. La ureche, cineva care venise din spate, îi șopti:”Trebuie să faci treisprezece!”. Încălecă armăsarul vinețiu din fața lui și se făcu nevăzut. Clopotele bătură de șapte ori orele dimineții.
Deschise ochii de-a binelea. Ceasul electronic indica orele șapte. Se ridică din pat, scoase cheile de unde le lăsase și le numără. Treisprezece. Se uită cu luare aminte la ornamentele ceștii, o întoarse și văzu ștanța aplicată de manufactură. Telefonul începu să clipocească”Valurile Dunării”:
- Bună dimineața, Anthos! Hai să ne-ntâlnim la treisprezece trecute fix!
image005

10/21/14

PUF DE PĂPĂDII




Pe-o carte ilustrată cu flori de păpădie
Ți-am scris cândva trei rânduri
C-o pană argintie.

Dar n-a ajuns la tine sau a ajuns în vis,
Căci nu mai este vară
Sau drumul e închis.

Eu nu-ți ațin cărarea cu frunzele covor
Când numai crizantema
Se reazimă de-un dor.

Privesc cum norii plimbă pe vârf sau apăsat
O ploaie-nfrigurată
Sau vântu-nlăcrimat.

Iau pana de-astă dată și-o pun la pălărie
Să fac să-mi zboare gândul,
În loc s-o pun să-ți scrie.

Am risipit cândva cuvinte-n fața ta,
Ce-am semănat s-a stins
Sau e al altcuiva.

Sau poate-acum târziu la tine a-nflorit,
Arată-mi primăvara
Când toamna m-a găsit.

Și – cine știe –  poate că toamna s-o-mbuna
Sub vraja margaretei
Și pomii i-o lăsa…


10/12/14

OCTOMBRIE





E vremea crizantemelor moțate
Și-a prăfuitelor poeme simboliste,
A ploilor și a umbrelelor certate
Cu soarele și rimele cubiste.

Din umbra zilei mușcă fără milă
Tomnatice păreri, răbojul cu regrete,
Întoarsă către sine o privire-agilă
Sub borul pălăriei cu pene de egrete...

Pianul doarme dus c-un portativ uitat
În așteptarea serenadei pentru ploaie,
Dar unde-s degetele care au cântat
Cândva o partitură a stărilor, vioaie?

Din amintiri s-au dezlegat secrete
Păzite strașnic în vise rătăcite,
Azi frigul toamnei stârnit ca un erete
A sfâșiat perdeaua ploii spălăcite.

Pe undeva s-o fi deschis o ușă
Cât gândul unei lacrimi furișate,
Din porțelan, un zâmbet de păpușă
S-a pus chezaș pentr-o eternitate.





10/6/14

CE-AI NEGRU





Avem cartea, trandafirul,
Numai ceaiul ne lipsește,
Să fie negru ca noaptea
Când îl bem din cana-pește?

Să-ți aduci cu tine-un zâmbet
Și să nu ai pic de trac,
N-am de gând să te-nspăimânt
Sau să te înțep c-un ac!

Am să vin și-n buzunar
Am să pun două cuvinte,
Unu-l pun la tine-n ceai,
Altul mi-l ascund în minte.

Mai rămâne să găsim
Ora, ziua, ceainăria
Și-un regizor anonim
Să turneze comedia.

Dacă vrei să ne sfădim,
Fie – de-al artei amor -
Căci un zâmbet de al tău
Pune sare pe un dor.


TE CUNOSC DE LA PRIMUL FIR DE IARBĂ


spinningtetrahedronMerkaba

Te cunosc de la primul fir de iarbă,
De când viața a tresărit sub vânt,
Pe-atunci nămeții se dezbrăcau de iarnă
Și intrau în hruba lui Hades, sub pământ.

Ți-am vestit dezghețul și învierea,
Te-ai scuturat și-ai slobozit verde crud,
Florile au orânduit pastelul de primăvară
Și nimic n-a rămas mut sau surd.

Te cunosc de când sufletul uriaș
Senectutea și-o arăta ca un munte,
Eram pe urma cărării tale de pași,
Când treceam se porneau ploi mărunte.

Timpul tău s-a-mplinit într-o iarnă
Când s-au revărsat daruri din trecut,
Sufletu-ți tânjea dup-o verde haină,
Strălucea o stea și-atunci m-ai văzut.
03.10.2014

PORTRETUL D-LUI T.



Într-o oglindă chinezească,
Totemica-ți înfățișare îți dă de furcă,
Te privește cu aere superioare!

Nu e nimic, n-ai să te superi,
Căci dintre voi, o să-ți spun drept,
Tu pari să fii puțin mai altfel,

Ai aere de înțelept…
02.10.2014

CIMILITURĂ DE SCOS PERI ALBI

images (3)

Ei, la ce ți-ar folosi
De-așa ți se năzări
Să numere cineva
Perii din barba mata,
Albi ca o ninsoare iute?
Asta poa’s-o facă multe…
Dar cum tu însuți nu știi
Câte fire albe-or fi,
Poți fi lesne înșelat,
Probă n-ai la rezultat!
Poate nu numărătoarea
Te făcu să legi prinsoarea!
Tre’să fie altceva,
Să cază-n plasa mata!
Ești deștept, așa îmi pare,
De-aia-i interesu-n floare!
Știu să număr, asta-ți zic,
Ochii tăi sunt aspri-un pic,
Dar tot m-aș încumeta
Să văz câte-or încerca!
Stau pe gânduri și stau drept,
Pentru Moș Crăciun, respect,
Mare camaraderie,
De-ți dă girul pe hârtie!
De la  el din recuzită
Să-ți fie barba albită?
Las’că aflu repejor
Câte fire albe dor
29.09.2014

WUDANG


Vântul adie prin pădurea de bambus,
Frunzișul foșnește neliniștit,
Luptătorii din umbră furișează ecouri
Mânuind lame cu tăiș ascuțit.

Lungi chimonouri ca albul zăpezii
Închipuie norii ca un poem,
Undeva un plâns închinat depărtării
Se prelinge în munte ca un recviem.

Desăvârșirea se atinge prin luptă,
Fiecare are o lamă-n destin,
Până când, până unde, pentru ce, pentru cine,
Afli când un lotus înflorește din chin.

Maestru și ucenic, dimpreună,
Uite-i cum zboară deasupra pădurii,
Fiecare ține sabia în brațul său stâng,
Forța nu cedează patimii urii.

Lecția nu-i despre cine învinge,
Cum ucenicul și-a închipuit,
Ci despre-nsoțirea luminii cu umbra,
Când zorii fugeau după un răsărit.
26.09.2014

JOC



Pusei palma-n dreptul frunții,
Mă uitai în lung și-n lat,
Pân-asear’erai cu mine,
Acum unde ești plecat?

Am să stau mai la un capăt,
Ziua nu s- o termina
Fără să îți prind privirea,
Hai, mai zi acum ceva!

Uite, chiar  a început
Vânătoarea de idei,
Desenez cu tin’un opt
Ca un rând pe-alei cu tei.

Cum să fac să mă apropii
Asta chiar îmi dă de cap,
Ca să te surprind ca-n filme
În ce-ai vrea să mă prefac?
 25.09.2014

FĂRĂ DISCUȚII

  -Ne trebuie un profesor la Școala de Arte. -Directore, sunt avu ț i în vedere  ș i ăia care  ș tiu carte? -Ah, pe dumneata te cunosc, ai t...