Ca două centuri prietene la cataramă cu planeta,
Mai scurte, când pământenii se joacă cu racheta,
Mai lungi, când își scutură coada cometa,
Împletite între cercurile polare și tropice,
Zvâcnesc în subconștient fericirile antropice,
Aducându-le la lumină cu toată forța lor motrice.
Ca două surori care nu s-au găsit niciodată,
Una rămasă în nord, alta în sud alungată,
În răpciune în ailaltă emisferă lasă o pată,
Ca iubirile statornice ale aceluiași dor,
Primăveri de septembrie și de mărțișor,
Uite, câte primăveri ne stau la picior...
Prier, florariu, traistă-n băț, promisiuni,
În care păcălindu-ne să fim mai buni,
Ne vom privi și vom dezlănțui minuni!
