El e copacul care-mi râde când ființa lunii este plină,
Când ale mele vorbe coapte i le așez la rădăcină,
Iar când coroana maiestuasă i-o tremură ușor zefirul
Aud poveștile lemnoase din care lumea-și țese firul.
Dacă pui cap la cap și-nnozi destine unul lângă altul,
Păduri de vorbe ai s-auzi și dintre ele-și face saltul
Acel gând unic, ca un vultur cu aripi large, aurite,
Care deschide dimineți din taina nopții-alămuite.
El trece lin din codru-n codru și se-ntărește din ecouri,
A lumii față o preschimbă și o-nconjoară cu halouri,
Ca semn că inimi lângă inimi se pun chezașe-n legăminte
Să împlinească laolaltă ce s-a jurat pe oseminte.
