Un trandafir mai alb ca spuma mării
Mi-a dăruit străinul cu haine de tăciune,
Nici ochii nu-i vedeam din capul scării,
Pe masă revolverul ședea a-nchinăciune.
Sub borul pălăriei îi intuiam de smoală,
Netemători de umbre, cu toată noaptea-n ei,
Ghiceam o strălucire a minții, solitară,
Cu flăcărui albastre ca daruri de la zei.
Îl dibuiam în suflet, răceală calculată,
Când pentru cei din jur părea un pistolar,
Simțind că vorba lui ca glonțul șuierată
Ducea cu ea lumină, lovind ținta cu har.
Atât a fost atunci, doar cât un punct de nadă,
Ca pentr-o revedere mânată de-un soroc,
Știam c-are să vină cu haine de zăpadă,
În grijă să mă aibă, ca gândul cu noroc.
.jpg)