Mai multă lume a venit să mă-ntâlnească,
Ca traista cu povești să mi-o golească,
Dar ochii mei îl căutau prin toți și toate,
Nu îl vedeam, dar îl simțeam pe-aproape.
Străinul cu ploaia strânsă în picouri,
Cu mânuirea verbului pitită în carouri,
Ce duce noaptea-n ochi și ceru-n plete,
Îl văd cum mi se-apropie, mi-e sete.
Când cei veniți au ochi doar pentru mine,
Ai mei, străine, te caută pe tine,
Sunt uluit acum cum n-am fost niciodată,
Deci pistolarul nu-i un el, e-o fată...
Cu straiul alb și buzunare pline ochi,
Aș tot privi-o, dar mi-e să n-o deochi,
Iar când ajunge lângă mine, la un pas,
Nu-i văd decât pantofii și n-am glas.
”Sunt Campbell?!”, răspunsul pare tipic,
Se recomandă –”Sunt cea care vă critic!?”,
Dar n-are-n ochi nici vipere, nici ură,
Doar admirație, ia uite ce turnură...
Mă-ncearcă o emoție de început de toamnă,
Cafeaua fără zahăr aș beau-o cu o doamnă,
Aș savura-o-amară, cum face dumneaei,
Scoțând din buzunare un maldăr de idei.
