DANS ÎN CER

Frunza-n zori se rotunjeşte după Luceafărul de dimineaţă. Cu ochii adumbriţi de nesomn priveşti în gol, căutând sensul minutarului ceresc. Eşti asemenea soldaţilor care au supravieţuit bătăliei, numai că tu te-ai luptat cu armate de gânduri care veneau din neant şi te înconjurau cu tentacule de hidră. Le-ai învins cu mâinile goale, sub pavăza crucii. Ăsta este un altfel de botez. Un botez al înălţării spiritului dincolo de palida lumină a lunii. 
A venit vremea somnului în pace. Şi iată-te cuprins... Eşti pe Strada Mare... îmbrăcat în straie simple, desprinse din alte timpuri. Este o călătorie prin oraşul tău, pe o altă buclă de timp. Simţi instinctiv acest lucru, întrucât treci prin viaţa celorlalţi fără să fii văzut. Ai ajuns în pasajul acela amenajat pentru trecerea trăsurilor, dinspre Strada Mare înspre curtea hanului. Te opreşti gândind încotro să o apuci. Pe lângă tine trece el, într-o armură de la începuturi. Secular în statură, cu faţa protejată vederii de borurile unei apărători circulare. Culorile costumului său sunt limpezi, făcându-te să te cufunzi într-o baie de vibraţii. Fără să stai pe gânduri, apropii mâinile în dreptul inimii şi faci o plecăciune. Străinul îţi prinde gestul cu coada ochiului şi îţi întoarce salutul. Cine este? Te vei gândi după... Reflex, îi răspunzi cu o nouă plecăciune. El se apropie de tine, descriind cu palmele alonja unei aripi de vultur.
Îl priveşti ca şi cum ai fi pe punctul să fii hipnotizat. Te desprinzi din fascinaţia mâinilor sale şi pleci. El nu spune nimic şi nu te opreşte. Care să fie rostul întâlnirii?
Ai să te gândeşti mai târziu. 
Acum te-ai dat zborului înalt, deasupra clădirilor, cu uşurinţa unui zburător. Până unde?

 

va urma

Poveste cu Cocori Albi

Închipuiam poveşti pe portative
Chemându-te să te cobori din noapte,
Cu cheia sol deschis-am porţi în stele
Să-ţi dăruiesc doar eu lumini din şoapte.

Cu dorul tău păşeam printre acorduri
Şi te-aşteptam să vii din munţi albaştri,
Cu-arpegii chiar luna am împresurat-o
Să-ţi dăruiesc doar eu muzici din aştri.

Şi-n gândurile mele pentru tine
Cocorii albi ca spuma ţeseau norii,
Când cerul fremăta de armonia
Cursă din nai în chiar potirul florii.

Dimineţile cu ametiste

M-apropii încet ca o părere,
Din braţe, catarge mi se-nalţă pe mări!
Străpunse de scoici, palmele mele
Ţi le-ntind purtând raze de soare în zori.

Dintr-o privire tai marea în larg
Şi-asculţi o chemare d-un val ondulată...
Şoaptele tale ating un catarg,
Te-apropii croind paşi mari pe apă.

La orizont se varsă apusul -
Aurind valurile de ametiste:
Ne ajungem, acolo ni-i dusul,
Tu şi eu, dizolvând dimineţile triste.

III

Face-s-ar şuvoi de ape gândurile unui înger,
Să mă plouă cu flori coapte la poalele unui sânger,
Din plete să-mi încolţească vise cu aripi azure
Şi-ntre palmele isteţe ţine-voi căuş de mure.

Florile să mă alinte cu parfumuri dulci-amare,
Coborând cu-a lor tărie stele-n noapte, călătoare,
Iar când sângerul tresare - sub lumina lunii pline -
Un izvor cu apa vie peste pietre să suspine.

Numai tu să prinzi de veste şi să vii cu bucurie,
Cu un dar făcut de-un faur dintr-un fir de iasomie,
Să mi-l prinzi la butonieră cu o frunză de albastru,
Când Nichita-şi mână dorul înşeuat pe-un cal măiastru.