ȘI S-A APRINS LUMINA ÎN PLEIADE

O întrebare ca o noapte-adâncă,

Ți-a luat atâta timp ca să mi-o spui,

Mi-e-ntunecata umbră ca o stâncă

Și n-o arăt în fața orișicui.

Sunt omul care caută lumina

Acolo unde nimenea nu vrea,

Chiar dacă-i întuneric, bată-l vina,

Dezleg  un adevăr în fața ta.

Ceai negru, pune încă o măsură,

Să-l bem în tihnă de-astă dată-n doi,

Ce-ai negru, hai, privește fără ură,

Nu am venit să îți declar război,

Arcașul își întinde-acolo-n ceruri

Ca nimeni altul arcul său stelar,

Te iau de mână, nu cumva să tremuri,

Dac-a ochit, poemul meu ți-e dar.

Ca un mărgăritar de prin balade

Doar pentru tine verbul s-a-ntrupat

Și s-a aprins lumina în Pleiade,

Arcașul câinele și-a mângâiat.

CHEIA PLOII

De ceva vreme vrei să-mi spui ceva,

De parc-am rătăcit prin flori de câmp,

Că nu-mi iau ochii dup-o albăstrea,

Când macii au aprins atât pământ.

Pe undeva m-aștepți la cafenea

Să ne privim atent, la patru ace,

Să scoatem verbele și-o micșunea

Din plopul care cică pere face.

Cumva te știu, ești omul cu idei,

Care îți bei cafeaua neîndulcită,

Te văd  jucându-te cu un condei

Și deslușind o rimă încâlcită.

O cheie-a ploii, iaca, am găsit

Și am trezit din adormeală macii,

Tu ia aminte, nu sta neclintit,

Cică acum merg înainte racii...

NĂSCOCITURĂ

Foaie verde trei migdale,

Pentru dorul dumitale

Bătui cărare cu piatră,

Să nu uiți ce-a fost odată,

Și ca drumul să nu-l pierzi

Sau să treci fără să-l vezi,

Îl pusei  într-o poveste,

Ca să fie, dacă este!

Și în fiecare piatră

Născocii câte o vatră

Și pusei să arză focul

Să îmi luminez norocul.

Și-acum drumul n-o să-l pierzi,

N-o să treci fără să-l vezi,

Că e pus  într-o poveste,

Ca să fie, dacă este!

Mă trezii în miez de noapte,

Văzui stelele mai coapte

Și-una străluci mai tare,

Pentru dorul dumitale.

Mi-aruncai ochii pe drum,

Te văzui trecând prin fum,

Pe sub lună, pe sub stele,

Pân’ la poarta casei mele.

ÎN CEAȘCĂ A MAI RĂMAS UN STROP DE CAFEA

Gândul de dimineață mi s-a trezit în zori cu dumneata,

Ca și cum ai fi stat cu mine și-am fi savurat o cafea

Și am fi răsfoit o grămadă de reviste salvate de vreun anticar,

Un almanah, un album de fotografii și-un abecedar.

Sorbind încet din cafea, mi-a zăbovit mintea pe undeva –

Labirint, lan de maci și-o albăstrea, evrica, Kamadeva!

Ca și cum aș fi  deznodat un gând legat de alt gând legat,

Din hățiș a ieșit ideea vânată, cu ochi de agat.

Ne-am privit ochi în ochi, fără teamă, cu jind,

Cu săgeata am ochit un punct să-l aprind,

Și-n noapte o să strălucească steaua care nu se vedea,

În ceașcă a mai rămas un strop de cafea…

FAGURE

La o margine de apă stau privind la o albină

Cum își soarbe dintr-o floare dulcele dintr-o stamină,

Mi  te-nchipui că te-apropii, repede, ca la un semn,

Și-ți zâmbesc cumva doar ție de pe banca mea de lemn.

De-ai veni de nu știu unde, ochii minții au să știe

Și-om vorbi când apa curge înapoi în veșnicie -

Noi  ce-n-viața ast’aievea n-am avut când să vorbim -

Despre capetele lumii, despre unde-am vrea să fim,

Despre nori și despre ploaie, despre lacrimi și iubire,

De puterea așteptării-ncoronată cu uimire

Când te-ajunge dintr-o dată timpul unei împliniri,

Până-n seară tot nu umplem cărțile cu amintiri.

Am să vin și altădată și-am să-mi calc peste tăcere,

Cu o traistă de cuvinte dulci ca fagurii de miere,

De-ai să mă întrebi cumva unde mi-am păstrat dosite

Visele de catifea, ochii tăi și trei pepite.