SUFLET PE HÂRTIE

La ușa casei cu poeme

Ai prins curaj și ai bătut –

Unde-i poetul de serviciu,

De ce nu a mai scris de mult?

A, uite-i pana pregătită,

În călimară e cerneală,

Hârtia e mototolită,

Cu-o rimă surdă și banală.

Lângă fereatră, înflorite,

Privind cum iarna-și face loc,

Zambilele sulemenite,

Narcișii-n număr cu noroc.

Poetul stă cu capu-n nori

Gândind la rece printre astre

Să scoată din cuvânt comori

Când ninge cu zăpezi albastre.

Ca să prefacă lumea ta

Și în a lui să te aducă

A prins din zbor măcar o stea

Și te-a iubit ca o nălucă.

Poetul sufletul şi-a pus

Pe albul foii de hârtie,

Când nu l-ai înţeles a plâns,

Dar asta nu ţi-a spus-o ţie.

A luat aminte şi-a tăcut

Şi din nemărginita-i pace

O primăvară s-a născut,

Ca visul care se întoarce.

CÂND TIMPUL CURGE-ADÂNC ÎN VREME

Motto: Şi nemurirea e atinsă.

Şi dac-am fost ca două flăcări, şi dac-un foc am mistuit,

Când vremea s-a pitit de timp şi visul iar ne-a întâlnit,

A fost ca-n judecata minţii cu inima să dăm măsura

Păstrată în priviri sfioasă, ca sub zăpezi semănătura.

Când vălul se ridică-n vis pentru a nu ştiu câta oară
Ne troienesc de nicăieri ninsori cu flori de primăvară
Şi-ajungem unul lângă altul şi-avem atât de povestit
Că nu simţim că timpul zboară şi vremea parc-a aţipit.

Şi dac-a fost şi e iubire, şi dacă-n patimi nu e-nvinsă,

Când timpul curge-adânc în vreme şi nemurirea e atinsă,

Vom fi o unică lumină, ce s-a aprins dintr-o scânteie

Ce-a strălucit în miezul nopţii, când amândoi eram idee.

Un strop de alb pe straiu-ţi negru, din care s-a prelins un fir,
Un zâmbet şi-o înseninare, pecetluite cu un mir,
În visul meu, la colonade, privindu-mă din toţi pe mine,
Oglinda ta de când e lumea-n pătrata mea închipuire.