Un pumn de tină vrând să fie mai om ca oamenii de rând
S-a dat pe mâna unui faur să-l modeleze din pământ,
Apoi a ars în foc și-n pară ca-n loc de inimă să ție
Un gând stătut în poala vremii proptit de mâini lângă bărbie.
Și gândul lui cel vechi trecu prin veacuri ca o neuitare,
Căci stătu treaz și nemișcat, dar rostui îngândurare,
Și plânse vremea lângă el spălând pustiul așternut
Până-l găsi în așteptare căutătorul unui lut.
De-acum toți trec prin fața lui și gândul său cel sfânt veghează,
Căci cel cu inimă curată merită și o minte trează,
Chemați sunt mulți, aleși puțini, căci veșnicia n-are preț,
Scânteia minții se aprinde când visu-n cuget e măreț:
Pe potriva Gânditorului,
