Au hotărât unii să le care unul singur căruța cu păcatele lor. La un moment dat, după ani de trudă, i-a venit și lui rândul să fie tras de un cal alb. Și când s-a trezit astfel, s-a dat jos să meargă pe picioarele lui și și-a trecut mâna dreaptă mângâios prin coama calului. Ochiul acestuia ciocolatiu s-a umezit și s-a întrezărit o lacrimă de înger. Omul îl privi cu luare aminte și îi recunoscu sufletul.
- Așa sunt oamenii, caută să facă din alții cai de povară. Dacă nu mai ai loc, vino lângă mine, că știu cum a fost. Știu cum le-o fi și lor. Nu o să mai aibă cu ce și cu cine căra, nici locuri în alte timpuri în care să-și deșerte sau să-și pitească gunoiul.
