Din foc și din cenușă-albastră
Un phoenix iar s-a întrupat,
Luându-și zborul dintr-o vatră,
Un cuib de iris s-a plecat.
Acum se-ncearcă pe la colțuri
Ăst adevăr să se zdrobească,
Lingăii-i zic la iris phoenix,
Căci asta știu să meșterească.
Minciuna are scurt piciorul,
Iar altul chiar și l-a pierdut,
Martori sunt cerul și pământul
Că phoenixul a renăscut!
Ca umbra lui s-o cotropească
Se puse preț pe încercare,
Din zborul lui să îl oprească,
În visul lui să îl doboare.
Scornit-au altă provocare
Și agățat cu-al său baston
De ale phoenixului gheare
Un arlechin uită că-i om.
Te duse pe-ale lui aripe
În paradisul de smaragde,
Ah, arlechine, arlechine,
Phoenixul poate ca să-ți rabde.
A fost și el cândva, demult,
Acolo-n rădăcina voastră,
Un prinț cu-o cruce pe pământ
Și nu ți-a pus-o ție-n față.
Vruși să-l cobori, dar al tău nume
S-a-ntipărit pe undeva,
E timpul să îți ceri iertare
Sau vrei să-ncerci și altceva?
Nu-ți fuse cu îndestulare,
Te arătași din nou, cumva,
Un phoenix te trecu prin
mare
Pe saltul lui, pe dumneata.
În zbor înalt s-a preschimbat
Trecând prin soare ca părerea
Și s-a întors împlătoșat
Pe unde-a cunoscut durerea.
Iar când un ochi i-a lăcrimat
O stea cu șase colțuri pline,
Cu-ai tăi, cuprinși de frenezie,
O azvârlirăți unui câine.
Acum să stați împărătește,
Căci profeția s-a-mplinit,
Și la picioare, ca-n poveste,
Aveți Pleiadele de-argint.
E timpul ca să vă smeriți,
Căci locul lor nu e în tină,
Sau, dimpotrivă, să striviți
Tot harul lor care-i de vină.
Când luna stă înfiptă-n gard
Ca o secure lucitoare,
Un phoenix prins în zbor rotat
Întoarce timpul în hotare.
Aprinde lumi, aprinde focuri
De sfera timpului nestinse,
Urcând Pleiadele la loc,
De Orion etern neprinse!
