Purta un halat de mătase peste hainele de zi, dar, oricât mi-aș scutura amintirile, nu am să pot să spun ce culoare era. Cred că mi se sugera o nuanță ruptă din noapte. Îmi spunea că trebuie să plec de acolo. Acum știa că am răbdare să stau până la sfârșitul timpului. Ne-am ridicat. Am intrat într-o curte a cărei parte stângă era hotărnicită cu pomi. Trebuie să fi fost pe la amiază, întrucât coroanele pomilor erau aureolate de lumină. O alee îngustă înainta în paralel cu liziera înverzită. Mergeam în spatele lui, păstrând distanța încât să îmi opresc privirea asupra halatului de mătase care îi ajungea până în dreptul genunchilor, continuându-se cu linia pantalonului negru din stofă fină. Deodată cineva mă strigă, iar eu tresării. Privirea mea urmă silueta acelui bărbat înalt, care se îndepărta încet, ținându-și mâinile în buzunarele halatului. Mătasea făcea ape-ape în lumină, astfel că nici de această dată nu putui să mă hotărăsc asupra culorii.
- Ah, erai cu domnul ăsta! Se zice că îi plac nespus de mult macii.
