Prințul își zăbreli zidurile lui și ale lumii lui, așteptând
să fie cucerit. Cine ar fi cutezat să încerce însă strășnicia împrejmuirilor
lui?
Un tigru albastru se apropie și i se așeză drept în fața
ochilor minții. Toate gândurile pe care le avusese zburară ca un stol speriat
de cucoare.
- Dacă voiai să nu fiu aici trebuia să-ți fi ferecat
sufletul, nu curtea...
Prințul plecă într-ale lui și când ajunse în grădina cu
merele de aur i se înfățișă cu multă grăbire Întâiul Sfetnic:
- Lumină a Răsăritului, Prințe, dervișul palatului spune că
ți-ai regăsit bucuria!Și cum să nu fie așa, spune el, când zidurile cetății tale
sunt cele mai sigure, iar pe unde ți se preumblă pașii, un tigru albastru se tot
alintă cu un leu?
Ascunse în spatele unui gard viu, două doamne de curte cu
limbi ascuțite nu înțeleseră bine despre ce era vorba. Cică până seara au
crăpat de ciudă. S-a dus vestea și s-a râs cu lacrimi.
