Cică odată un prinț din poveste și-a luat curtenii și a plecat
Să cutreiere lumea, s-o vază cum este, până ce un ocean el și-a aflat...
La miezul nopții iese din corturi, mătăsurile în urmă-i susură lung,
Vântul suflă căutând porturi, talazurile de-argint nisipul străpung;
Și cum rătăcește pe malul pustiu, căutând înțelesul iubirii în stele,
Luna se scaldă-n ocean auriu, de mal se apropie-ncet caravele,
În cale aduc nestemate, piperuri, de la capătul lumii luate pe-alese,
Pânzele flutură, suspină caneluri, sub ape ondinei nu pare să-i pese.
Deodată-n cleștarul ce i-a fost hărăzit vede cum prințul bântuie-n noapte,
De unul singur, de nimeni păzit, iar gândurile lui se revarsă în șoapte...
- Când o fi să ajung la marginea lumii, după-a mea stea fără seamăn,
Va apărea din mijlocul spumei, ondina, sufletul geamăn...
Și cum auzi chemarea uscatului, din adâncuri, ondina suspină,
- Aci și acum e-ntâlnirea-așteptatului, oceanul o-ngână-n surdină.
Când noaptea se-ntinse și cerul cuprinse, mai altfel, ascunzând însăși luna,
Prințu-adormi și se lăsă-n vise, ondina căutând-o întruna,
Făptura ondinei i se-ntrupă din sare și luciu de ape,
Venind către el, cu pași măsurați, privindu-l în ochi de aproape.
Când zorii se-aprinseră și ziua veni, el pleoapa-și deschise, mirat,
Văzu lângă el chipul ondinei, de parcă cineva l-a pictat,
Se ridică cu luare aminte și nu conteni să-l privească,
Mai iute ca gândul, peste chipul cuminte, se-avântă un val să-l răpească.
Tridentul zeului lovește cu sete, oceanul amenință să atingă
chiar cerul,
Când scoici sidefii i se răsfiră prin plete, ondina-și
scutură-n valuri misterul,
Amarnic mâhnirea-l cuprinde pe prinț și-și cheamă toți
barzii să mângâie versul,
Despre ondina cu ochii ei hoți, pe care a-ndrăgit-o din tot
universul.
Barzii amuțesc, tăcută li-e lira, cuvintele parcă i-au
părăsit,
Dintre ei spune să cheme ondina doar cel mai bătrân, cel din
urmă sosit.
- Stăpâne, Stăpâne, ondina-i de vină, te-a ispitit cu
miraje,
Uit-o, arătă-i c-a fost siliciu mărunt, când ți-a dat înconjur pe plaje!
Așa cuvântă plin de sine-ntre ei un tânăr de neam boieresc,
Bătrânul îl privi vulturește, se-ntoarse către osul regesc:
- Nu capătul lumii îl cauți, Stăpâne, ci steaua ta
norocoasă,
De stele-i plin cerul, dar steaua ta șade în a oceanului
casă!
Stăpâne, Stâpâne, când oceanul ți-e casă, de ești humă-n
adânc vei rămâne,
Când strălucești și se vede pe-afară, din focul stelar porți
fărâme,
Balada apei și-a albastrului ei ai slăvit-o și-ai dus-o cu
tine,
C-un dar princiar ai fost răsplătit – Ondina – cheam-o la
tine!
Nu asculta curtenii sau ăst vlăstar bun de gură,
Poruncă dă barzilor tăi să-ți cânte iubire, nu ură!
Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...
