Mai pe seară, cic' odată, cum şedea gândind la vreme,
Un copil ciudat întrebă moşul cu somnul în gene,
Să îi spună-aşa... cum este când norii se veselesc,
Nu cumva de bucurie norii aştia se-nroşesc?
Moşul se miră o ţâră de asemenea-ntrebare,
Năzdrăvan nepotul ista, iaca-l puse la-ncercare,
Căci prin minte nu-i trecuse niciodată pân-atunci
Nor trandafiriu ca floarea de răsur de peste lunci!
Dând din cap şi scuturându-şi gândurile de prin plete,
Dezmorţindu-şi trupul parcă dintr-un somn fără pereche,
Zise-ncet, ca pentru el, cu-o şăgalnică privire,
Măi, nepoate, te poftesc să îţi vii pe loc în fire!
