Am dus tristețea ta o vară
P-un umăr sau pe celălalt,
Mi-ai dat-o ca pe o povară
Când noaptea sângera cobalt.
Tristețea ta ca macii-amiezii,
Umpleai cu ea un anotimp,
S-o lași pe marginea falezei
S-o șteargă valul, ți-era chin.
I-ai fi purtat mereu de grijă,
N-ai fi putut să faci un pas,
S-o ție cineva și gata!
Pe veci, pe umeri, ca Atlas.
Am zis, ei, uite o tristețe,
N-o poate duce, am s-o iau
Căci n-o fi pentru-o veșnicie,
Ci cât un vis în care stau.
Și cât o fi să fie visul
O candelă va sta aprinsă
Să îți vegheze paradisul,
Tristețea însă va fi stinsă.
E iarăși toamnă-n calendar,
Privești în față-ncrezător,
Și-un gând de-al meu e lângă tine
Când poposești lâng-un izvor.
13.09.2014
