Se făcea că se trezise, luase legătura de chei și căuta cheia potrivită ca să deschidă cea mai impresionabilă ușă din viața lui. Nu o ușă, mai degrabă o poartă. Ca să ajungă… Cercetă în penumbră cătarea broaștei, privi fiecare cheie cu atenție. Nu părea să aibă cheia potrivită asupra lui. Nu se îngrijoră, cum ar fi făcut altădată. De ceva vreme era convins că nu mai nimerește în locuri nepotrivite. Trebuia să se gândească cum să treacă. Cum să treacă dincolo. Dacă ar fi fost într-o poveste, făcea rost de iarba fiarelor și gata! Dacă ar fi fost într-un film, dinamita intrarea și gata! Dacă ar fi fost într-o carte, făcea ușa să dispară din pagină și gata! Se afla însă în fața unei porți monumentale. Nu putea să o sară, iar dacă s-ar fi îndepărtat ar fi simțit toată viața pierderea. Căută o idee, una mică, doar nu putea să stea aici o veșnicie. Se crăpă de ziuă. Unde îl dusese visul ăsta? La ce adresă? Observă împrejurimile. Se afla într-un parc al unui castel medieval. Pe o alee zări un păun care înainta cu trufie, etalându-și penajul cu sute de ochi. Simți pietrele de sub tălpi. Pomii erau așezați pe terase, iar un pârâiaș șerpuia zgomotos pe undeva prin apropiere. Puse urechea la pământ și auzi zgomotul potcoavelor calului. Se ridică și își aținti privirea în direcția pe care intuise că se propaga zgomotul. La ureche, cineva care venise din spate, îi șopti:”Trebuie să faci treisprezece!”. Încălecă armăsarul vinețiu din fața lui și se făcu nevăzut. Clopotele bătură de șapte ori orele dimineții.
Deschise ochii de-a binelea. Ceasul electronic indica orele șapte. Se ridică din pat, scoase cheile de unde le lăsase și le numără. Treisprezece. Se uită cu luare aminte la ornamentele ceștii, o întoarse și văzu ștanța aplicată de manufactură. Telefonul începu să clipocească”Valurile Dunării”:
- Bună dimineața, Anthos! Hai să ne-ntâlnim la treisprezece trecute fix!
