Se făcu seară. În penumbră Anthos își analiză cu ochi profesional crochiul. Deși părea o șchiță reușită, nu avea în față imaginea profesorului din mintea lui. Dacă va face mici retușuri poate fixa un alt caracter, o tipologie bine înrădăcinată, puternică, viguroasă, vădind o imobilitate de nezdruncinat. Nu are nevoie de ochelari. Are o vedere ageră, de parcă ar găsi acul în carul cu fân, cuiul lui Pepelea, luminița de la capătul tunelului. Ziua muncește punându-și în valoare forța brută, seara filosofează dincolo de misterul luminiței. Nu are fantezii debordante. Visează cu ochii deschiși la o femeie sofisticată pe care o ține ascunsă în lumină și așteaptă să se întâmple o minune care să îi pună față în față. De la profesor a păstrat retorica și, deși nu știe că realitatea este construită din gând, operează cu această teorie cuantică fără să aibă emoții. Nu-l interesează altceva. Lumea lui trece prin ochii minții, chiar dacă stâlcește cuvintele. Niciodată nu s-a sinchisit de ele. A auzit de la mulți că are mintea odihnită, ei și, treaba lor. Ei cu ale lor, el cu ale lui… În viața lui nu a pus preț pe comunicare, mai bine a vorbit singur. Omul ăsta este ca o cheie veche cu care deschizi o realitate nouă. Este chiar mai interesant decât profesorul. Dacă ar avea puțin mai multă minte ar putea să vadă tunelul. Anthos își puse mâinile la ochi, se lăsă cuprins de noapte, și, invidios pe omul ăsta, îl făcu să se piardă în mulțime.”O să lucreze pe un șantier sau ceva de genul ăsta și nimeni nu îi va da nici lui măcar o șansă.” Îl va prinde în vraja broscoiului care se dezleagă dacă îl va săruta Ileana Cosânzeana, dar”asta nu se va întâmpla, măi omule, pe ce pământ trăiești?”Îi va lua totul, dar nu se va putea atinge de visul lui secret, pe care și-l repetă seară de seară ca pe o rugăciune. Na!
Fuse smuls din această stare de soneria interfonului.
Ridică receptorul și auzi vocea aia inconfundabilă:
- Hai mă, coboară! Te iau la un film. Joacă și actorul ăla care era”rezervă la start”!
