La o margine de
apă stau privind la o albină
Cum își soarbe
dintr-o floare dulcele dintr-o stamină,
Mi te-nchipui că te-apropii, repede, ca la un
semn,
Și-ți zâmbesc
cumva doar ție de pe banca mea de lemn.
De-ai veni de nu
știu unde, ochii minții au să știe
Și-om vorbi când
apa curge înapoi în veșnicie -
Noi ce-n-viața ast’aievea n-am avut când să vorbim
-
Despre capetele
lumii, despre unde-am vrea să fim,
Despre nori și
despre ploaie, despre lacrimi și iubire,
De puterea
așteptării-ncoronată cu uimire
Când te-ajunge
dintr-o dată timpul unei împliniri,
Până-n seară tot
nu umplem cărțile cu amintiri.
Am să vin și
altădată și-am să-mi calc peste tăcere,
Cu o traistă de
cuvinte dulci ca fagurii de miere,
De-ai să mă întrebi
cumva unde mi-am păstrat dosite
Visele de catifea,
ochii tăi și trei pepite.
