A fost odată ca niciodată, înșiră-te
mărgărit pe-o ramură de primăvară preacurată, o minunată Floare-de-Lumină,
crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc, cu petale aducătoare de
noroc.
Pe fiecare
petală se odihnea o zână, îmi pare că pe cea roșie ședea Zâna de
Vreme Bună, alta era ca o portocală și aici locuia Zâna de Dus Copiii la Școală, mai
apoi venea petala galbenă ca o panseluță de vază,
unde găseai lesne Zâna Soarelui de Amiază, urma petala verde ca frunza de arțar purtând a
Veseliei Zână de Cleștar, apoi petala albastră ce cu osebire găzduia
Zâna Palatelor de Safire, lângă aceasta, alta indigo ca noaptea fără nici o
stea, și aci dănțuia Zâna Mică Rea, în fine, ultima petală regală,
violet, era casa Zânei cu Zâmbet Discret.
Și
Floarea-de-Luminǎ era fermecatǎ, cum de atingeai o petalǎ ți se îndeplinea o dorințǎ pe datǎ! Multǎ lume auzise de ea, dar mai cǎ nimeni-nimerea nu știa cum o putea vedea. Și se adunǎ Sfatul Înțelepților cu Ochi Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri într-o searǎ cu Luna
Plinǎ și sorocirǎ cǎ Floarea-de-Luminǎ va sǎ fie știutǎ doar atunci când
lumea va fi așa urâtǎ la suflet, la
privire și-n fire, și fǎrǎ culorile ei nu va mai fi fericire.
Și-o puserǎ bine, o acoperirǎ cu sare de cer, cu-al stelelor mister, și așa, așezatǎ în Carul Mare, fuse dusǎ în Țara Soarelui Rǎsare,
iar Soarele, minunat de frumusețea ei, o prinse în cununa secretǎ cu luceferei! Iar lumina florii între ei era așa de mare cǎ Soarele însuși se putea duce la culcare. Și
nimeni-nimerea nu bǎnui nimic, cǎci Floarea-de-Luminǎ se puse
la pǎstrare în luminǎ.
Zilele
treceau și iar treceau, iar vârtelnița cereascǎ nu avea hodinǎ, pânǎ când într-o dimineațǎ de vanilie zmeuratǎ, o cumǎtrǎ din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ începu
sǎ strige tare, de se scuturau Munții Mǎiaștri, cǎ prǎjiturelele ei nu se mai așeazǎ în forma de fagure dulce ca mierea
de primavarǎ înmiresmatǎ pentru cǎ nu mai e cu nici un
chip sǎ reușeascǎ glazura magicǎ de
ciocolatǎ; că rețeta s-a
pierdut pe undeva sau a fost șterpelitǎ de careva urât la suflet, la privire și-n fire, și, vai, de va fi așa, va dispǎrea chiar Țara…
Și, de bunǎ seamǎ, dacǎ nu vor mai fi prǎjituri
de ciocolatǎ, copiii se vor întrista, nu vor
mai dori sǎ meargǎ la școalǎ, cǎci școala va fi grea, în fine, oamenii nu vor mai fi dulci la vorbǎ și buni la suflet, iar veselia va pieri și lumea cât o fi de mare se va
înnegri…de urǎ.
Și cum trecuse
ceva timp, iar vestea era rea, se întruni Sfatul Înțelepților cu Ochi
Albaștri din Țara Munților Mǎiaștri într-o altǎ searǎ cu Luna Plinǎ, ca în
a ei luminǎ sǎ dibuiascǎ unde s-a rǎtǎcit rețeta cumetrei din Țara Prǎjiturelelor de Ciocolatǎ. Dar din nefericire, Norii Plumbuiți din Țara Ciudatǎ se pornirǎ
nevestit și speriarǎ Luna
Plinǎ care se fǎcu micǎ-micǎ în Grǎdina Spiridușilor cu Flori de Glicinǎ.
Eh, ce sǎ te mai te faci acum! Înțeleptii iși mângâiarǎ bǎrbile
adâncindu-se în taina gândurilor de cristal, scrutarǎ timpul cu iuțimea privirii lor atotștiutoare și uitându-se unii cǎtre alții, așezați pe-o coadǎ de stea, se înțeleserǎ fǎrǎ vorbe s-o trimitǎ pe ea, Fetița-cu-Rochița-Verde, s-o aducǎ! Da, da, ia nu
vǎ mai mirați așa, sǎ aducǎ chiar Floarea-de-Luminǎ, care cum vǎ spuneam, era crescută dintr-o rădăcină de ape născute din foc,
cu petale aducătoare de noroc.
2009
