PACHEŢEL DE PRIMĂVARĂ

Venise iar primăvara peste oameni. Pe unii îi întinerise cu culorile ei, pe alţii, ba! Alcestei îi trezise o tresărire aparte, ca şi cum ar fi trăit simultan în mai multe universuri. Ca şi cum i s-ar fi trezit zeci de ochi de care până acum nu fusese conştientă. Timpul măsura sferic spaţii văzute şi nevăzute. Dacă se afla acum într-un loc, trebuie să fi avut sens în alt timp.

Călătoriile Alcestei în timp treceau printr-o stare fizică staţionară, în care"mişcarea"se traducea prin vibraţie. Efluvii de vibraţii trezite primăvăratic de foşnetul înfrunzirii şi înmuguririi, de magia înfloririi. Da, îi trecu prin minte că primăvara se coboară cu toţi îngerii, ca să aibă puterea să-nvingă somnul îngheţului. Şi atunci merse înainte, căutând acolada unei alei străjuită de un copăcel cu o coroană ca o umbrelă, în căutarea unui sărut. Dar nu găsi nici copacul şi nici sărutul. Timpul le ştersese trecerea cu iarba verde şi grasă, prospăt tunsă.

Mirosea verde, a nou! Berbecul lovise echinocţiul de primăvară cu puterea începutului. Bău apa rece şi se aşeză pe o bancă, închizând ochii, şi dincolo de perdeaua pleoapelor începu filmul Alcestei în care aştepta un semn ca o chemare. Se lăsă cuprinsă de braţele învăluitoare ale păcii şi din închipuirea ei se văzu crescând şi apropiindu-se: avea cercei argintii în formă de con, decoraţi cu pietricele din sticlă, viu colorate, şi purta robă verde din mătase, iar din mâneca dreaptă îşi văzu mâna fină, cu degete lungi, mânuind cu meşteşug un toc din sticlă, deasupra unui pergament pe care înfloreau sfios magnolii…