În care veac să ne-ntâlnim din nou și-n care anotimp însingurat?
La ușa ta am stat ca un erou și-n zorii tăi vreodată am oftat;
Acum tu știi că te-au trădat ai tăi și-n locul nopții mele solitare
Pușcat-ai luna când comeții goi își lepădau tot praful lângă soare!
Cocoșul de alamă-ai scăpărat și glonțurile tale făcând nazuri
Se însemnară unde-am așteptat, ca gândul meu să salte în talazuri,
Încuietori la ușă nu mai ai, doar vântul se strecoară câteodată,
Miroase-a vară ce se uscă-n pai, pe masă o scrisoare te așteaptă...
Ce-mi vrei acum să aibă trebuință cât focul pus în pietre de podoabă,
E rândul tău să vii întru credință, căci ai trecut de săptămâna oarbă,
De cap am dat la ce-a fost ne'nțeles golindu-mi sufletul pentru-nnoire,
'mi ziceai că dacă vreau să mă găsești îmi cuibărești amurgul în privire.
Te-am cunoscut, veneai din amintire, mă încălzeai lumină-n întuneric,
Dar ei te-au scos din șir cumva-n neștire, să mă trezești în visul meu himeric,
Mândria lor și-au pus-o toată-n joc ca să cocoațe-a lor nimicnicie,
Am stat ca muntele, să fie loc, să vii cu romanițe din câmpie.
No comments:
Post a Comment