PRINTRE NORI DOAR LUNA FLOARE

Motto: ”Legenda spune că există niște forțe puternice în bobocii de bujor care strălucesc în nopțile cu lună plină...”

Noapte-adâncă, noapte mare,

Printre nori doar luna floare

Scutură lumini și umbre

Peste locurile sumbre

Sau mângâie știutor

Bobocelul de bujor.

Mă aștepti, doar luna știe,

Ca s-apar dintr-o câmpie,

Să pășesc prin noapte-adâncă

Printre florile din luncă,

Fără niciun alt ocol,

Când de stele-i cerul gol.

Noapte-adâncă, noapte mare,

Printre nori doar luna floare

Scutură dorinți și vise

Unde-s inimile-nchise

Sau mângâie știutor

Bobocelul de bujor.

În grădină, în mesteacăn,

Îți văd dorul prins în treacăt

Că se ține-n așteptare

Cât o fi noaptea de mare,

Dacă somnul te-o-ncerca

Să îți intru-n vis cumva...

Noapte-adâncă, noapte mare,

Printre nori doar luna floare

Scutură minuni și leacuri,

An de an, de-atâtea veacuri,

Sau mângâie știutor

Bobocelul de bujor.

Iată-mă că-ți dau de știre

Cât de-albastră-i a mea fire,

Că în buzunare-am stele

Culese de prin vâlcele,

Iar în ochii mei cei bruni,

O pădure de aluni.

Noapte-adâncă, noapte mare,

Printre nori doar luna floare

Scutură-n simțiri atlante

Sacrul foc fără de moarte

Sau mângâie știutor

Bobocelul de bujor.

În pădure, fără veste,

Se deschid ca în poveste

Alaiuri de flori smălțate,

Două lacuri, nestemate,

Ca și cum ochii șoptesc,

Mă privești și te privesc.

Noapte-adâncă, noapte mare,

Printre nori doar luna floare

Binecuvântând iubirea,

Vindecând neîmplinirea,

Înflorind cu al tău dor

Un bujor strălucitor...

ÎNȘIR'TE MĂRGĂRITE...

La fereastră mi-au bătut ziua toată stropi de ploaie, 
Ca un plâns al așteptării ce se scurge în șuvoaie, 
Cu un gând te căutai printre crengile-nflorite
Și din noapte te iviși, înșiră-te mărgărite...

Înșiră-te în poveste, că a fost și încă este,
Cum stă focu-aprins întruna când este vegheat de veste,
Ca iubirea nesfârșită, sărbătoare a privirii,
Când se oglindește-n ochi taina sfântă a unirii:

Suflete ce își cunosc de-altădată strălucirea
Se-ntâlnesc când demiurgul le dezleagă mărginirea,
Ca lumina să și-o pună laolaltă și-mpreună
S-o arate lumii-ntregi ca și firul tors din lună,

Ca și muzica lăutei hărăzită unui vers,
Ca iubirea infinită ce clădește-un univers,
Ca o mare ce se zbate după zbuciumul de val,
Când ondina pentr-un prinț din adânc iese pe mal.

Ochii ei le știu pe toate, câte-n lună și în stele,
Când îți caută privirea gem pe valuri caravele,
Căci se pierde-n noaptea ta când pe mal o întâlnești,
Neclintită stă în lună, te iubește, o iubești.

Câte fire de nisip s-ar lăsa duse de vânt,
Câte valuri mușcă-n sarea lăcrimată pe pământ,
Câte răsărituri smulse nopții s-ar descoperi,
N-au să termine povestea cu cei doi în nicio zi.

Cum uscatul după ape se întinde-n orice chip.
Cum în tropot de centauri marele se face mic,
Cum nimicul se sfădește cu el însuși în pustie,
Tot așa un prinț și-ondina caută o veșnicie.

Cum a fost acu'o seară, cum a fost şi-n alte dăţi,
Sus, pe stânci, un prinţ aşteaptă printre pomii fără soţ
Şi îşi plimbă ca zefirul peste corzi de aur fine
Mâinile meşteşugite, lira-ncepe să suspine...

Ca un izvoraș ascuns care-n taină se dezleagă
Dup-o albie de curs și de-acolo-n lumea largă,
Într-un clipocit de valuri, îmbătat de gustul sării,
Ca să-mbie o ondină și apoi să se dea mării.

Din acvatice eresuri o ondină se trezește,
Când de smoală este noaptea către maluri o pornește...
Nu e mult și luna nouă i-o ascunde-n umbra ei,
Stelele n-or licări, ci se vor smeri la zei.

Prințu-ngână o baladă, cu-a lui voce roagă luna
Să se-ascută în pătrar cât zeii frământă spuma
Și când stelele se-aprind, candele-n mirajul bolții,
Către el și-ntinde mâna o ondină-n marea nopții.

În căușul palmei sale, ca pe scumpe catifele,
Îi întinde darul ei, lacrimi împietrite-n perle,
Cu lucirea sidefie întunericul despică,
Ea îi caută privirea, el pe-a lui nu și-o ridică.

Ochii lui rămân legați de-a ei mână grațioasă,
O trandafirie perlă șade-acolo, luminoasă,
Este una, numai una, fără preț și e dorită,
C-a fost plânsă când ondina a simțit că-i fericită.

Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...

PRODIGIUM

Ca două centuri prietene la cataramă cu planeta,
Mai scurte, când pământenii se joacă cu racheta,
Mai lungi, când își scutură coada cometa,
Împletite între cercurile polare și tropice,
Zvâcnesc în subconștient fericirile antropice,
Aducându-le la lumină cu toată forța lor motrice.
Ca două surori care nu s-au găsit niciodată,
Una rămasă în nord, alta în sud alungată,
În răpciune în  ailaltă emisferă lasă o pată,
Ca iubirile statornice ale aceluiași dor,
Primăveri de septembrie și de mărțișor,
Uite, câte primăveri ne stau la picior...
Prier, florariu, traistă-n băț, promisiuni,
În care păcălindu-ne să fim mai buni,
Ne vom privi și vom dezlănțui minuni!

MIOZOTIS

Floare de nu-mă-uita, pusă-n suflet la păstrare,

Stai în amintirea mea, pătrunsă de așteptare,

Să te scot iar la lumină și din tot albastrul strâns

Să dau lumii o grădină, înflorită c-un surâs.

Să te pun într-o batistă și la pieptul meu s-o țin

Și, când colțu-i zboară-n vânt, să-mi alunge orice chin,

Iar parfumul tău ierbos să-mi deschidă poarta verii,

Ca să vină cin’ mi-e drag, până dau în floare merii.

Poate s-o-ntâmpla aievea, poate-o fi numai un vis,
Însemnată-i  crucea vremii-n floarea de miozotis,
Iar când plouă cu uitări peste primăvara toată,
Tu-mi trezești din amintiri  o privire-nrourată.

LA IARMAROC

Un gând de-al tău cu mine-n minte,
Mergând încet să-ți viu 'nainte,
L-am prins când ascundea cuvinte,
Să nu cumva să iau aminte.

L-am prins în palmă ca pe-un fulg,
Avea un ochi taumaturg,
Ce mă privea de la amurg, 
L-am întrebat, să stau, să fug?

Și-atunci s-a oglindit pe loc
În podul palmei un soroc,
Când o să dăm peste noroc
Ciocnindu-ne la iarmaroc.

COPACUL VIEȚII

El e copacul care-mi râde când ființa lunii este plină,

Când ale mele vorbe coapte i le așez la rădăcină,

Iar când coroana maiestuasă i-o tremură ușor zefirul

Aud poveștile lemnoase din care lumea-și țese firul.

Dacă pui cap la cap și-nnozi destine unul lângă altul,

Păduri de vorbe ai s-auzi și dintre ele-și face saltul

Acel gând unic, ca un vultur cu aripi large, aurite,

Care deschide dimineți din taina nopții-alămuite.

El trece lin din codru-n codru și se-ntărește din ecouri,

A lumii față o preschimbă și o-nconjoară cu halouri,

Ca semn că inimi lângă inimi se pun chezașe-n legăminte

Să împlinească laolaltă ce s-a jurat pe oseminte.

CA UN COCOR CARE CAUTĂ ACEEAȘI PRIMĂVARĂ

O singură iubire, ca un cocor care caută aceeaşi primăvară în fiecare an și o găsește împodobită cu alte flori... Despicând zările, cântecul lui o poartă acolo unde nu o poate gândi vreo minte omenească, trece pragurile cerurilor și se coboară cu tot ce a fost dăruită, ca o parabolă a țipătului care se eliberează din ninsori.