Să mă îmbrac în verbul care-ți place
Am să-nvelesc poemul în cojoace,
M-apropii, văd al hanului perete,
E proaspăt zugrăvit, dar nu mi-e sete.
Îl cercetez și-i văd împodobeala,
La mijloc, pe lungime rombuiala,
Ca brâul care-ncinge să susțină,
Modelui-i scrijelit cu grijă-n tină.
Dar muchiile sunt acum tocite
De-atâta văruială-s rotunjite,
Acum din albul ca zăpada se ițește
O sobă coborâtă din poveste -
Cuptorul bun la toate, care coace,
Dar focul nu e-aprins căci lemnul tace,
Și iar mă-ndepărtez și văd lângă perete
O masă lungă, dar nu-i caut defecte.
Din capul ei vă văd acum pe voi,
V-apropiați și sunteți numai doi,
Tu, ăl din stânga, pe masă pui ceva,
Din sticlă, ceașca plină cu cafea.
Cu ceastălaltă mână, în taină-ncredințezi,
Ălui din dreapta, nu-ți vine să crezi,
Un trandafir mai alb ca spuma mării
Să-l aibă-n grijă, să nu te dea uitării.
E un tablou cu mâini care vorbesc,
În locul capetelor tot ele gândesc,
Cafeaua este pentru-altcineva,
Dac-o veni, dar poate n-o s-o bea.
Sau totu-i pentru ochii ăștia-i mei,
Că uite se-ntâmplă ca să fim trei,
Și poate că nici hanul nu e han,
Ci borta rece unde venea un mag.