Cocorii erau gata, mai albi ca zăpada. O mie de păsări de hârtie peste care îşi suflase bucuria lăuntrică şi pe care degetele sale îi înaripase cu iubire. Acum trebuia să îi slobozească cu puterea înmiită a unui gând, să îl ajungă pe el, cel nevăzut, şi să îl cuprindă cu pacea lumii. Binecuvântă plecarea lor şi văzu stolul de cocori înălţându-se, ridicând cerul şi închipuind o mie de îngeri albi, care îşi acopereau chipurile cu aripile, lăsând privirii nişte uriaşi nori de vreme bună.
Tăriile cerului se descreţiră când norii albi se făcură una cu nemărginirea timpului, iar soarele se arătă în brumar cu fervoarea strălucitoare din mai.
Ea se dădu drumului, părăsind aglomeraţia oraşului. De o parte şi de alta a şoselei mijise grâul de toamnă. După câţiva zeci de kilometri, pe o brazdă înverzită văzu o pereche de porumbei albi. Semn că gândul lui îl găsise pe al ei.
