Un băiat cam năzdrăvan
A plecat în lume-odată,
Unii ziceau că e lungă,
Alţii spuneau că e lată.
Şi pornind la întâmplare
Ca lumea să o cuprindă,
Mergând fără socoteală
Se lovi în cap de-o grindă!
Şi când îşi plângea de milă
Iată-l vine pe cărare,
De la marginile lumii,
Un bătrân cu-o cârjă mare.
Mergea lin, cu pasul moale,
De părea cum că pluteşte,
Îi albise vremea umbra,
Purta cârja-mpărăteşte.
Şi văzu băiatul ăsta,
Cu un vis de tinereţe,
Zise potrivindu-şi vocea:
“Un drumeţ îţi dă bineţe!
Văd că grinda asta proastă
Ţi se puse curmeziş,
Dacă vrei să mergi în lume
Cată drept, iar nu pieziş!”
Iar băiatul auzindu-l
Se şi lumină la faţă
“Bunule, cu plete dalbe,
Ia-mă, ia de mă învaţă!”
“Hai cu mine năzdrăvane,
Să-ţi arăt lumea rotundă,
Nu bătând-o cu piciorul,
Ci închipuită-n undă.”
Şi-au zburat ca zburătorii,
Printre norii din poveste,
Cu cârja tăind cărarea
Stârnind ploile celeste.
Şi-au ajuns la crugul vremii,
Unde izvorau secunde,
Ce purtau în ele semne
Şi destine tremurânde.
Înţeleptu-nchise ochii,
Cu cârja lovi izvorul
Şi din unda lui ieşiră
Bucuria, jalea, dorul.
“Uite, băietane, mersul,
Lumea curge printre clipe
Azi c-un strop de bucurie,
Mâine jeluind risipe.
Ce rămâne-n urmă? Dorul!
Ca o pasăre măiastră,
Fâlfâind pe la ferestre,
Zâmbet, lacrimă albastră.”
Cum le rostui bătrânul,
Vorbele se aşezară,
Printre gândurile repezi
Ale unui bard, pe seară…
Şi cu slove rotunjite,
Le scrise pe-un colţ de carte,
Am găsit-o şi eu astăzi
Şi o dau pe mai departe!
A plecat în lume-odată,
Unii ziceau că e lungă,
Alţii spuneau că e lată.
Şi pornind la întâmplare
Ca lumea să o cuprindă,
Mergând fără socoteală
Se lovi în cap de-o grindă!
Şi când îşi plângea de milă
Iată-l vine pe cărare,
De la marginile lumii,
Un bătrân cu-o cârjă mare.
Mergea lin, cu pasul moale,
De părea cum că pluteşte,
Îi albise vremea umbra,
Purta cârja-mpărăteşte.
Şi văzu băiatul ăsta,
Cu un vis de tinereţe,
Zise potrivindu-şi vocea:
“Un drumeţ îţi dă bineţe!
Văd că grinda asta proastă
Ţi se puse curmeziş,
Dacă vrei să mergi în lume
Cată drept, iar nu pieziş!”
Iar băiatul auzindu-l
Se şi lumină la faţă
“Bunule, cu plete dalbe,
Ia-mă, ia de mă învaţă!”
“Hai cu mine năzdrăvane,
Să-ţi arăt lumea rotundă,
Nu bătând-o cu piciorul,
Ci închipuită-n undă.”
Şi-au zburat ca zburătorii,
Printre norii din poveste,
Cu cârja tăind cărarea
Stârnind ploile celeste.
Şi-au ajuns la crugul vremii,
Unde izvorau secunde,
Ce purtau în ele semne
Şi destine tremurânde.
Înţeleptu-nchise ochii,
Cu cârja lovi izvorul
Şi din unda lui ieşiră
Bucuria, jalea, dorul.
“Uite, băietane, mersul,
Lumea curge printre clipe
Azi c-un strop de bucurie,
Mâine jeluind risipe.
Ce rămâne-n urmă? Dorul!
Ca o pasăre măiastră,
Fâlfâind pe la ferestre,
Zâmbet, lacrimă albastră.”
Cum le rostui bătrânul,
Vorbele se aşezară,
Printre gândurile repezi
Ale unui bard, pe seară…
Şi cu slove rotunjite,
Le scrise pe-un colţ de carte,
Am găsit-o şi eu astăzi
Şi o dau pe mai departe!
