MOTY

CÂNTEC

Cu floarea gândului la ureche,

Mă las pictată închipuirii tale,

Ca-n pânzele cu-argintărie veche,      

Cum umbrele coboară în pocale.

Mă chemi să viu din valea amintirii,

Ca să înnozi cu mine un descântec,

Când zorii amețesc în chef satirii,

Sunt visul tău ce-a nemurit în cântec.

L-auzi încet cum susură ascuns

Ca pârâiaș prin peșterile ființei,

Ca ploaia prefăcută în răspuns

Când picură pe piatra năzuinței.

POANTE

Degas stă în fața șevaletului gânditor,

O balerină își menține echilibrul ușor,

Dali se apropie ca un scamator

Suprarealist o apucă de picior

Și-o azvârle tam-nesam departe,

La poarta raiului,”na, acu să văz,

Dacă te  mai ții de poante!”

Sfântul Petru întredeschide ușa

Și fără să piardă timpul cu păpușa

Se uită la ăla cu biblioteca plină

De cărți poștale, unde nu încape rutină,

Dintre drepți, Dali și Degas șușotesc -

”Ăsta iar n-a prins mișcarea!”

Și nu greșesc.

Se uită la aia cu vederi de ghindă

Care cade la drumuri și tot colindă,

Vine și Sfântul Petru binișor,

Și-i zice”na, ia cheia asta de cositor,

Găsește lupul cel ștrașnic și i-o lasă,

Când pretorul stârnește ditirambii

În pădurea deasă.”

Dansatoarea lui Degas a dispărut

Dintr-un penel, căci pictorului i s-a urât,

Miroase a busuioc proaspăt cules,

Dali își bea cafeaua din mers

Și îi spune păstrătorului de chei,

”Dă-i una ăluia,

Care sucește mințile la femei!”

Sfântul Petru pune în lumină

Cheia spaniolă lângă cea divină,

Da, cu Dali n-ai ce-i face,

Le are pe ale lui, și pace:

Să lase opera s-o desăvârșească

Cui se pricepe cu iluzii

Să negustorească.

Rămâne să-i găsim loc în harababură

Făpturii de ghindă cu armură,

Care aduce lupul unde e cheia

Cu care violina vrăjește femeia,

Și-apoi că n-o fi foc,

Cât lumea se dă visului,

Să mute și munții din loc. 

ATÂTA IUBIRE DE-AȘ LUA DE LA CAPĂT

Atâta iubire de-aș lua de la capăt

S-o depăn cu tine zi după zi,

Ar fi ca o primăvară legată c-un lacăt,

De-i căuta cheia n-o vei găsi.

Doar tu și cu mine sub un pom înflorit,

Cu petale ne plouă, stârnite de vânt,

În atâta iubire, ne-om fi privit

Ca două gânduri sărutând un cuvânt.

Atâta iubire de-aș lua de la capăt

S-o depăn cu tine zi după zi,

Ar fi ca o vară ce ne-atinge în treacăt,

Cu visările macilor adormiți pe câmpii.

Doar tu și cu mine sub frunzișul pădurii,

Printre merii sălbatici făcând cărărui,

În atâta iubire, patima urii

O scutură vântul din ochii căprui.

Atâta iubire de-aș lua de la capăt

S-o depăn cu tine zi după zi,

Ar fi ca o toamnă când al soarelui scapăt

Poleiește grădina și ciorchinii zglobii.

Doar tu și cu mine deschizând o fereastră,

Să-nrămăm crizanteme moțate-n decor,

În atâta iubire, se arată măiastră -

O pasăre ce preface în cântec un nor.

Atâta iubire de-aș lua de la capăt

S-o depăn cu tine zi după zi,

Ar fi ca o iarnă adormită-ntr-un jneapăn,

Cu marama zăpezii legând bucurii.

Doar tu și cu mine, ninși cu-amintiri,

Aprindem lumini și gătim înnoirea,

În atâta iubire, sub omăt, trandafiri

Roșii ca sângele și-așteaptă-nflorirea.

FEREASTRĂ

Iubirea solitară e ca un punct de sare

În care sufletul adoarme o chemare,

Punctul de sare e-o lacrimă uscată

În colţul ochiului, c-un zâmbet ferecată.

Când n-ai strigat, am stat în aşteptare,

Din lacrimă-a ieşit punctul de sare

Şi-atunci cu el făcui hotărnicie,

Ca pragul plânsului acolo să nu fie...

În colțul ochiului mi-a înflorit discret

Un zâmbet cu solemnităţi de menuet,

Ce-mi șade dichisit pe sub sprânceană,

Pe-obrazul stâng mi se-odihneşte-o geană,

Ca semn al unui gând trezit din altă viaţă,

Un firicel de curcubeu, subţire ca o aţă,

Îl iau şi îl menesc să se-mplinească,

Ca să deschizi cu mine o fereastră.

CA VERSUL DINTR-O CARTE VECHE…

”ТЫ ЛЕТИ МОЯ ДУША!”

Eu cred că cerul s-a deschis

Și-acum aievea-i ce-a fost vis…

Deasupra valurilor mării,

De mă-ntâlnești, prinzi gustul sării!

De-mi ești aproape ca în vis,

Din șoapte-ți țes un paradis,

Cu mii de unde cristaline,

În care m-oglindesc din rime –

Ca floare de cireș plăpândă,

Ca verbul ce tăișu-mplântă

Ca un altoi fără pereche,

Ca versul dintr-o carte veche…

Să îți sărut c-un val pământul,

Dau rost unde-a zăcut cuvântul,

Să-l fac să-ți tremure în glas

Ca să înalți un alt talaz,

Să prinzi și-n noaptea înnorată

O stea, de fiecare dată,

Și în lumina înstelată

Să îmi vezi ochii, câteodată…

DIN BUCHETUL CU FLORI DE SARE

PRIMA FLOARE

Îmi cer iertare că nu ne-am cunoscut, Că doar atunci am fi avut de împărțit Păreri, un zâmbet cald sau unul zgribulit, Și, cine știe oare, dacă ne-am fi plăcut!? Să-ți ceri iertare c-ai lăsat fără răspuns Răvașe care ca o mie de cocori, 'Ți-umpleau fără de veste cutia cu scrisori, Ar fi așa, dac’adevărul tău n-ar fi ascuns - Dacă în schimb ai dat o mie-a ta De albi cocori ca notele întregi Și-apoi făcându-te că nu-nțelegi Ai fi legat tot zborul lor de catifea... Altmintrelea, iertarea trebuie lăsată Pe creanga înflorită, în primăvara toată, Iar noi s-o-nsuflețim făcând privirea roată, Căci vara e pe-aproape înc’o dată...