- ACU' FIECARE CU CURIOZITATEA LUI!

- Cu ramă sau fără?

- Bă, dacă este vreo altă snoavă d-aia d'a ta, las-o frate fără, ca să nu ne apuce miezul nopții între paranteze...

- Adică să trec așa la sub'ect, fără nicio introducere!? Ș-atunci care mai e, mă, poanta?

- Păi dacă e fără poantă pierdem vremea, băăă...

- Cum să zic, adică cum auzii eu c-a fost? Cică erau doi, c-or fi fost doi inși sau unu' cu una, dracu' știe! Erau doi. Unu' din ei avea chef să fie unu', așa..., nu îl deranja să stea el cu singurătatea lui. Acu', de, ca omu', doar nu era să stea mut! Scria una, alta. Ălălalt se punea la curent și filosofa de mama focului, până au ajuns la războiu' rece virtual.

Acu' fiecare avea curiozitatea lui, să vadă care cu ce. Ală, șah, ălălalt, șah, parcă-parcă semăna a remiză. Era vorba de răbdare la un moment dat. Până la urmă, ce să vezi! Unu' nu vedea adevăru' din spatele măștii celuilalt, iar ăsta din urmă nu vedea adevăru' din cauza măștii...

- Nu mă lămuriși, a cui era masca!?

- Asta n-o știu nici eu! Crede-mă pe cuvânt, da' nu pe cuvânt de onoare.

- Bă, tu ai citit chestia asta pe undeva sau ai auzit-o cu intermitențe?

- Frate, mă știi că nu citesc de când sunt mic! Când mă apucam, mă durea capu' și trăgeam a somn. Am tras cu urechea la unii, la metrou. Cum am prins-o, așa ți-o zic. Păreau oameni cu școală, cu pretenții, cu nasu' pe sus.

- Zi-i mai departe, să vedem ce iese.

- Așa. Ăla cu masca aruncă pietricica...să vezi că ăla fără nu vede dincolo...Ș-atunci ăsta zice, stai, mă, nu te sumeți, că știu cine ești! Zău? făcu ală cu masca. Cine sunt? Ăla, mă, care mi-a dezlipit timbru' după plic ș-a pus în loc o stea.

- Bă, dacă era un vis cu soare te înțelegeam..., da' așa care-i noima, frate?

- Bă, noima-i că noi suntem rama!

- Rama?

-  Bă, tu chiar ești margarină...N-ai auzit de tehnica povestirii în ramă!

PROZĂ POETICĂ

Și dacă vor fi fiind un stol de paseri singuratice gândurile mele, unde ar trebui să ierneze? Unde să mi le pun la adăpost? Atunci ai apărut dumneata și mi-ai spus că ai loc suficient. Ziceai că ai un anotimp cu maci pe care îl ții doar pentru sufletul tău. Dacă-i așa, de ce să nu mi le trimit la tine? Totuși, care-i târgul? Sau cum aş putea să mă revanșez? Cum aș putea să stau în proza ta pe degeaba? Mi-ai spus să nu îmi fac probleme, doar de atâta timp mi te pitești în vers. Te-am privit cu luare aminte... Dacă asta nu e iubire, e proză poetică...

''

Locul de întâlnire, deasupra cuvintelor,

Anotimpul de serviciu, potrivit simțămintelor,

Timpul probabil, fără picior de nor,

Decorul sumar și cumva schimbător;

Pretextul de a agăța o discuție, căutat

Cu încetinitorul, cu puțin tachinat,

Am terminat chiar și toate boabele de piper,

Alergând unul după altul pe cer...

Ți-am zis, hai să ne urcăm în Carul Mare,

Să ne plimbăm până la prima ninsoare

Și-atunci să ne punem o dorință nebună

Și s-o scriem pe un petic de lună!

TREBUIA SĂ-ȚI FI FERECAT SUFLETUL...

Prințul își zăbreli zidurile lui și ale lumii lui, așteptând să fie cucerit. Cine ar fi cutezat să încerce însă strășnicia împrejmuirilor lui?

Un tigru albastru se apropie și i se așeză drept în fața ochilor minții. Toate gândurile pe care le avusese zburară ca un stol speriat de cucoare.

- Dacă voiai să nu fiu aici trebuia să-ți fi ferecat sufletul, nu curtea...

Prințul plecă într-ale lui și când ajunse în grădina cu merele de aur i se înfățișă cu multă grăbire Întâiul Sfetnic:

- Lumină a Răsăritului, Prințe, dervișul palatului spune că ți-ai regăsit bucuria!Și cum să nu fie așa, spune el, când zidurile cetății tale sunt cele mai sigure, iar pe unde ți se preumblă pașii, un tigru albastru se tot alintă cu un leu?

Ascunse în spatele unui gard viu, două doamne de curte cu limbi ascuțite nu înțeleseră bine despre ce era vorba. Cică până seara au crăpat de ciudă. S-a dus vestea și s-a râs cu lacrimi. 

NU CAPĂTUL LUMII ÎL CAUȚI, STĂPÂNE!

Cică odată un prinț din poveste și-a luat curtenii și a plecat

Să cutreiere lumea, s-o vază cum este, până ce un ocean el și-a aflat...

La miezul nopții iese din corturi, mătăsurile în urmă-i susură lung,

Vântul suflă căutând porturi, talazurile de-argint nisipul străpung;

Și cum rătăcește pe malul pustiu, căutând înțelesul iubirii în stele,

Luna se scaldă-n ocean  auriu, de mal se apropie-ncet caravele,

În cale aduc nestemate, piperuri, de la capătul lumii luate pe-alese,

Pânzele flutură, suspină caneluri, sub ape ondinei nu pare să-i pese.

Deodată-n cleștarul ce i-a fost hărăzit vede cum prințul bântuie-n noapte,

De unul singur, de nimeni păzit, iar gândurile lui se revarsă în șoapte...

- Când o fi să ajung la marginea lumii, după-a mea stea fără seamăn,

Va apărea din mijlocul spumei, ondina, sufletul geamăn...

Și cum auzi chemarea uscatului, din adâncuri, ondina suspină,

- Aci și acum e-ntâlnirea-așteptatului, oceanul o-ngână-n surdină.

Când noaptea se-ntinse și cerul cuprinse, mai altfel, ascunzând însăși luna,

Prințu-adormi și se lăsă-n vise, ondina căutând-o întruna,

Făptura ondinei i se-ntrupă din sare și luciu de ape,

Venind către el, cu pași măsurați, privindu-l în ochi de aproape.

Când zorii se-aprinseră și ziua veni, el pleoapa-și deschise, mirat,

Văzu lângă el chipul ondinei, de parcă cineva l-a pictat,

Se ridică cu luare aminte și nu conteni să-l privească,

Mai iute ca gândul, peste chipul cuminte, se-avântă un val să-l răpească.

Tridentul zeului lovește cu sete, oceanul amenință să atingă chiar cerul,

Când scoici sidefii i se răsfiră prin plete, ondina-și scutură-n valuri misterul,

Amarnic mâhnirea-l cuprinde pe prinț și-și cheamă toți barzii să mângâie versul,

Despre ondina cu ochii ei hoți, pe care a-ndrăgit-o din tot universul.

Barzii amuțesc, tăcută li-e lira, cuvintele parcă i-au părăsit,

Dintre ei spune să cheme ondina doar cel mai bătrân, cel din urmă sosit.

- Stăpâne, Stăpâne, ondina-i de vină, te-a ispitit cu miraje,

Uit-o, arătă-i c-a fost siliciu mărunt, când ți-a dat înconjur pe plaje!

Așa cuvântă plin de sine-ntre ei un tânăr de neam boieresc,

Bătrânul îl privi vulturește, se-ntoarse către osul regesc:

- Nu capătul lumii îl cauți, Stăpâne, ci steaua ta norocoasă,

De stele-i plin cerul, dar steaua ta șade în a oceanului casă!

Stăpâne, Stâpâne, când oceanul ți-e casă, de ești humă-n adânc vei rămâne,

Când strălucești și se vede pe-afară, din focul stelar porți fărâme,

Balada apei și-a albastrului ei ai slăvit-o și-ai dus-o cu tine,

C-un dar princiar ai fost răsplătit – Ondina – cheam-o la tine!

Nu asculta curtenii sau ăst vlăstar bun de gură,

Poruncă dă barzilor tăi să-ți cânte iubire, nu ură!

Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...

STEAUA RĂSĂRITULUI

Tu care m-ai strigat de unde mă gândești,

Acum ce ai de gând, să taci sau să vorbești?

Azi te-am privit în ochi, așa cum nu credeai,

În jocul de-a oceanul te-am prins și ai să stai.

Oricâtă depărtare se pune între noi,

Un gând o face mică, iar timpul leagă doi,

Destinele ne-ndreaptă din ape către foc,

Să adunăm din noapte doar stele cu noroc.

Și când voi umple tolba cu stelele alese,

Cu arcul le-oi trimite la tot atâtea mese,

Doar tu-mi vei ține pază, oricine-o fi oprit,

Iar pentru noi păstra-vom o stea din răsărit.

Ne vom schimba la față cum am făcut mai an,

Ne vom privi de-aproape pe lângă vreun castan,

Iar dacă va fi  ploaie când eu te-oi întâlni,

În jocul de-a oceanul te-ai prins și-mi vei zâmbi!

05.08.2015

DOAR PLOAIA SPERIE FRICA

Sus, la gura raiului,

La marginea plaiului,

Șade-un înger păzitor

Și sloboade câte-un nor.

Mai devale, binișor,

Alt înger plânge pe nor,

Să coboare ploile

Unde se-aud voile.

Uite și îngerul meu,

Împăcându-l pe al tău,

Mângâindu-l cu-o aripă

Ca să-i alunge-a ta frică.

Doar ploaia sperie frica,

O știu eu de la bunica,

Că-i din lacrimă de înger

Și se coboară cu fulger!

Apoi se îmbună cerul

Și își încinge misterul,

Cu un curcurbeu săltat

Și de-a lungul și de-a lat.