A fost odată ca niciodată într-un castel de marţipan, o fată cu părul de ciocolată, aripi de stele şi ochii de jar.
Când dimineaţa-i zâmbea la fereastră, cu mâinile-i flori împletea curcubeie, iar trecătorii privind într-o doară, îi îmbrăca în culori de stele.
Când o stea norocoasă se-aprinse să crească, zări în oglindă un prinţ din poveste şi-un gând de magică bucurie trimise spre fruntea lui crăiască.
Prinţul deodată privi către fată, de-acolo din zări îndepărtate, dar ochii lui văzură doar cerul şi steaua albastră-ntr-un copac înălţată. Doar inima-i tresări sub mantie, mai altfel poate decât altădată, când norii-o ascunseră cu dibăcie. Noaptea lungă fuse şi luna-l mângâie argintiu printre dafini.
Fata rămase tot nevăzută în castelul de marţipan şi şterse oglinda cu-o foaie de nufăr...când iar privi, trecuse un an.
Şi văzu iar prinţul călare pe-un cal, trecând valea-ndurării şi-un râu de mărgean.Vântul cântă prin tinere ramuri şi pana de vultur se sumeţi, iar prinţul prinse-a cădea pe gânduri, când bucuria ei îl găsi.
Prinţul deodată privi către fată, de-acolo din zări îndepărtate, dar ochii lui văzură doar valea şi steaua albastră-ntr-un copac înălţată. Şi-atunci amintirea stelei albastre-l trezi ca mai an, aşa, fără veste, şi plecă-n lume după-o poveste cu un castel de marţipan.
Fata rămase tot nevăzută, zâmbind lunii rotunde de chihlimbar, căci prinţul venea după steaua albastră. Se zice c-a ajuns după un an...
07.12.2010
