TOT HOȚI

Luară oul de lumină și-l găuriră

După care îl arătară lumii

Ca toți să vadă că nu are ce să curgă.

Le spusei  că n-are,

Că lumina a curs deja unde trebuia,

Iar furului nu i-a rămas decât coaja.

Zdrobiră coaja și-o făcură colb

Bun de dat uitării,

Dar el se prefăcu în zăpadă ușoră,

Apoi se înălță în nor

Și coborî la fereastra mea,

Pe față le înflori rânjetul căznit.

Se poticniră.

Când scânteia minții nu va mai fi răstignită

E-atât de noapte că n-a rămas țipenie de stea,

Cui i-e frică de-ntuneric s-o șteargă-n ziua altcuiva,

Cui nu i-e, să stea și să se așeze cu multă răbdare

În visul în care cavalerii se îmbracă în zale,

Ridică-le umbrele de pe scrisori începute,

Pentru lumină oricând va fi timpul de lupte,

Dreptatea rătăcită se așteaptă strigată,

În zangăn de spade armura se cere-mbrăcată.

 În legi rău turnate când se fură-n lumină,

Dacă ai demnitate, virtutea ți-e partea de vină

Și ei te condamnă dacă n-ai căzut în ispită,

N-ai  fost ca ei, n-ai dat și n-ai luat mită.

De întuneric nu fuge cel care toată viața a dat,

Nici cel care-a trudit, dar a rămas tot sărac,

Doar acela care măsluind urcușul pe scară

Gândește cu trufie deșartă că nu se coboară.

E-atât de-ntuneric că-mi simt gândul uriaș

Când patrulele-n noapte mărșăluiesc prin oraș,

Cel puțin acum mi-e odihna tihnită,

Se va face lumină când lumea va fi toată iubită:

Când fiecare își va lua scaunul ce i se cuvine,

Când la masa rotundă se va hotărî întru bine,

Când scânteia minții nu va mai fi răstignită

Și-n al ei zbor va aprinde steaua-adormită.

Lumini din lumi plecate

Cu pufii unei păpădii
Te-ajung oriunde te-ai găsi
Și totu-i doar dintr-o suflare,
Încep dorințele să-mi zboare:

E primăvară, zic:”Ninsoare!”,
Pe foaie desenez cocoare
Ce-mi zboară ciugulind din soare
Scântei de stele vorbitoare.

În palme mi se-așează toate
Și-mi cresc lumini din lumi plecate
Și-n toate tu mă întâlnești
Când aprind focul cu povești.

Și când încep s-apară Iele,
Solomonari și Cosânzene,
Din mân' ascunsă, serios,
Îmi pui în palme-un ochi sfios

Și-mi spui o taină numai mie:
”De-or fi să treacă ani, și-o mie,
Să vii c-un ochi de păpădie
Orice a fost și-ar fi să vie!”

Despre încercare

În loc să-și curețe sufletele de urâțenie unele ființe își năruiesc zilele încercând din răsputeri să-i facă pe alții să uite cine sunt sau să-i micșoreze cumva, ajungând în cele din urmă să fie ele însele beneficiarele propriilor lor încercări.

Să prind cu gândul vreun tramvai

Găsit persoana potrivită,

Știe să pună cap la cap

Ce-a fost odată, ce mai este,

Ca ziua să nu intre-n sac.

Aș vrea să-mi scrie un catren,

Apoi să-l vând în piața mare

La vreun florar, Duce de Kent,

Să mă tocmesc pentru o floare.

Apoi să-mi plimb pe străzi hai-hui

Poveștile-nclisate-n plete,

Să prind cu gândul vreun tramvai,

Ce știe unde stai, Poete!

Iar când ajung în fața ta

În loc să-ți spun că nu-ți dau drumul,

Să-ți dau un gând de catifea

Și încă unul și-ncă unul!

Să mă privești și-n ochii mei

În zâmbet să-mi ghicești o floare,

Când cea tocmită pe-un catren

Ne soarbe apa din pahare.

Despre răsplată

Noi, oamenii, nu putem dărui altora destine, putem însă să le netezim sau să le înăsprim viața. La un moment dat te ajunge din urmă răutatea cu care ai dat sau lumina pe care ai lăsat-o în urma ta.

Despre truc

Atunci căutară să îl dăruiască cu un nume rar, căci asta gândeau ei că este fericirea pe care și-a căutat-o. Le spuse că are nume cu care a trecut prin botez, iar dacă o fi făcut bine rar se-ntâmplă să nu fie pe-acolo și ceva lumină. D-aia zic, în loc să-ncerci trucul cu”darul”, cere iertare, să afle omul că ai reprezentarea că l-ai rănit.